LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Iubirea fara de iubire

Share
–          Ce ne împiedică să avem un creştinism mai curat?
          O pseudo-iubire. Am ajuns să văd din ce în ce mai mulţi oameni care nu pot iubi. Ştiţi la ce au ajuns creştinii în ultima vreme? Să trăiască cu patimi, să nu dorească să se rupă de ele şi să-şi motivează pătimirea dând vina pe cei din jur. Adică, chipurile, eu am o patimă şi nu mă pot lăsa de ea pentru că sunt alţii care mă „smintesc”. Cât cinism! Câtă putere a răului! Cât demonism!
 
–          De ce nu pot iubi oamenii din punct de vedere creştin?
          Pentru că scopul lor este să iubească „în parte” şi doar pe unii. Să iubească din mândrie. Iertaţi-mă că folosesc cuvântul „iubire”. Nu e bine spus. E de fapt idolatrie. Egoism spoit cu fapte bune.
 
–          Cum adică?
          Unii fac filantropie, bine în general în viaţă, dar numai până sunt siguri că obţin ceva, chiar o apreciere, o iubire numai şi numai pentru ei. Că tu ca om eşti obiectul lor. Ca preoţi ne întâlnim cu multe astfel de exemple de oameni „dăruiţi”. În viaţa bisericii te simţi bine într-o parohie doar atât cât eşti tu „vioara întâi”. Cât ţi se dă importanţă şi ţi se apreciază caritatea.  După aceea te dai la fund, suferi…
–          Suferă ei?
 
          Suferă cumplit. Nu mai sunt ei când preotul îi uită sau le atrage atenţia de penibilul lor. Devin ridicoli, se agită, caută tovarăşi de protest, în general din cei de teapă cu ei, pătimaşi şi confuzi… Mânia proletară, sindicalismul, penibilul. Adică, diavolul. Şi patimile care rămân stăpâne în om. Iadul trăit la plus infinit.
 
–          Deci, ce este iubirea? Mereu această nebună întrebare…
          Octavian Paler credea că a iubi înseamnă să vrei să-i dai celui de lângă tine tot ce ai mai bun şi eşti hotărât să te dai chiar pe tine însuţi. Dar totuşi, fără să-i stinghereşti libertatea.
          Dar pentru aceasta îţi trebuie putere, răbdare sau să nu aştepţi deloc recompense, mai ales că în iubire tot aşteptând trece timpul trece foarte greu.
          Dar cine te pune să faci calcule? Ce, Hristos a făcut calcule? Dacă, de la început sau după un oarecare timp ajungi să faci socoteli, nu iubeşti. Repet, iubirea când devine matematică nu mai este iubire.
 
–          Dar ce este?
          Egoism, calculul tău meschin. Idolatria propriului tău eu. Minciună. Mă gândesc mult la Alex. Dumas. Într-unul din romanele sale cu spadasini a zis o vorbă grea pe care nu am uitat-o: „Dragostea şi suspiciunea nu pot locui împreună” Adică nu poţi fi suspicios  când stai pe cruce şi te jertfeşti. Ce-ar fi fost dacă Hristos pe cruce ar fi devenit suspicios şi şi-ar fi pus întrebarea dacă merită sau nu să mai moară.  Ori lumea are o iubire fără de iubire. Iubeşti doar ce-ţi convine, cum îţi convine şi pe cine îţi convine. Asta fac „creştinii” astăzi. Şi cei ce-i cunosc personal în bună parte. Se blochează. Vorba lui Proust, că nu iubim decât ceea ce nu posedăm în întregime. Cu cât devenim stăpâni pe ceva, pe cineva, nu mai iubim.
 
–          Dar răbdarea?
          Răbdarea e singura mamă a iubirii. Arghezi spunea: „În iubire toate se schimbă, toate devin treptat însemnate, dintr-un nimic se naşte un colos”.
 
–          Frumos!
          Şi tot el spunea că: „Iubirea este o prietenie care a luat foc”.
 
–          Ne putem lua după o metaforă, o imaginaţie sau după o figură de stil?
– Eu mă gândesc că însuși Dumnezeu „se aprinde de foc” atunci când ne iubeşte. Şi parcă Voltaire spunea că iubirea este o strofă a naturii, brodată de imaginaţie. Ce blând, ce delir sublim…
 
–          Poate un creştin să trăiască doar din metafore?
          Problema creştinilor e că nu mai trăiesc din metafore. Sunt prea realişti şi prea euforici în păcate. Nu mai au vibraţie simplă la o floare, la o poezie. Cum spune un proverb suedez: „O viaţă fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară”. La fel şi creştinsmul unor semeni de-ai noştri. Repet, unii iubesc doar pe cine vor şi cum vor. Sunt laşi în exerciţiul iubirii. Şi mai fac şi mare nenorocire. Ca să-şi liniştească impostura se ascund după câteva citate duhovniceşti. Ce spun ei? Că dacă ai cu cineva ceva, mai bine să îl ocoleşti, să fugi de el, să te dai de o parte, să taci. Penibil. Laşitate, inimi reci, slujind patimilor. Inimi fără primăveri. Inimi care vor fugi o viaţă după fericire şi nu vor afla decât nimicuri. O beţie, o ţigară, un chef, o glumă deocheată, un păcat. Aste e  totul…
 
–          Iubirea rămâne singura soluţie…

          Mda, bietul Caragiale… Cinicul Caragiale avea o vorbă de zile mari: „O mare durere să iubeşti, o mare nenorocire să scapi de această durere”. Dar, să ne oprim aici, ca să nu ajungem la vorbele lui Balzac: „Cu cât judeci mai mult, cu atât iubeşti mai puţin”. De fapt , aici e toată problema.

 

Catalin Dumitrean

dumitreancatalin@yahoo.com

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Next Up