LOADING

Type to search

Iustin Popovici, triplă aniversare

Ortodoxie si traire

Iustin Popovici, triplă aniversare

Share

Vi s-a întâmplat să aveţi impresia vecinătăţii unui sfânt? Desigur, îngerul păzitor ne este alături permanent dar, în căutare de semne şi minuni, îl cam ignorăm. Pasul unui sfânt este ceva mai apăsat. Şi veghea sa – o experienţă îmbucurătoare şi întăritoare, în aceeaşi măsură. Mai ales în anul unei triple aniversări. Căci, în 2014 se împlinesc 120 de ani de la naşterea în această lume, 35 de la naşterea în Ceruri şi 5 de la adăugarea numelui său în Sinaxar. Rodul acestora, înaintea oricărui moment festiv, amintirea cuvintelor şi a luptei celui care considera că “omul este cea mai mare valoare în toate lumile. El este un mic dumnezeu în noroi.”

Se naşte în sudul Serbiei, la Vranie, de praznicul Bunei Vestiri adică 25 martie 1894, într-o familie ce dăruise Bisericii şapte generaţii de preoţi! La Taina Sfântului Botez, primeşte numele de Blagoje, al sărbătorii naşterii sale, şi acest fapt va fi perceput întreaga viaţă ca datorie de a împărtăşi cuvântul Evangheliei. La sporirea râvnei, o contribuţie deosebită o are mama sa, Anastasia, pe care, asemenea Cuviosului Părinte Cleopa Ilie, o va evoca adesea. Educaţia oferită de ea se află, în bună măsură, la temelia rezultatelor excepţionale ale lui Blagoje din perioada studiilor la Seminarul “Sfântul Sava” din Belgrad. Mai ales că începutul pus de viaţa familială este împlinit mulţumită unei întâlniri esenţiale – cea cu Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, unul dintre profesorii săi. Nu este unicul eveniment al evoluţiei sale. Se simte atras de calea monahală, iar modelul îndeplinirii misiunii sale îl reprezintă Sfântul Ioan Gură de Aur. Absolvind Seminarul, este convins că următoarea treaptă a vieţii sale este tunderea în monahism. Din păcate, există două obstacole: opoziţia familiei şi declanşarea Primului Război Mondial. Din fericire află curând, în calitate de infirmier, prin intermediul îngrijirii celor bolnavi şi a celor răniţi, în vremea refugiului în Albania, pregustarea împlinirii vocaţiei sale. Acest fapt îl determină pe mitropolitul Dimitrie Pavlovici să încuviinţeze la 1 ianuarie 1916, în biserica din Shkodra, tunderea în monahism a lui Blagoje devenit Părintele Iustin, în cinstea Sfântului Martir şi Filosof.

Alături de alţi tineri sârbi, este trimis în Rusia, la Academia Teologică din Petrograd, spre aprofundarea studiilor. Neîndoielnic, este în aceeaşi măsură tentativă de protejare a viitorilor slujitori ai altarului de ameninţările războiului, dar şi grija ierarhului faţă de organizarea păcii, dincolo de prevederile tratatelor. Înainte de acestea este pildă a lucrării Proniei căci, la scurt timp după familiarizarea cu viaţa duhovnicească rusă, studenţii sunt trimişi să îşi continue pregătirea la Oxford. Comparaţia dintre cele două civilizaţii devine temelia gândirii sale teologice. O primă manifestare în cazul Cuviosului Iustin – lucrarea “Filosofia şi religia lui F. M. Dostoievski”, care ar fi urmat să devină teza de doctorat. Studierea diferenţelor dintre umanism şi Ortodoxie acum se naşte ca temă fundamentală a cercetării sale, însă ea nu constituie neapărat opunerea Răsăritului Apusului ci identificarea unei ameninţări ce priveşte însăşi modul în care credinciosul ortodox riscă să se depărteze de Biserică.

Leacul pentru această criză, definitorie pentru secolul XX o află mulţumită continuării studiilor în Grecia de la gazda sa, o femeie nevoiaşă care reuşise să cunoască în profunzime “Vieţile Sfinţilor”. Memoria surprinzătoare este doar chip al credinţei profunde, şi acesta e motivul pentru care tânărul teolog nu ezită să mărturisească că “De la aceasta am învăţat mai multă evlavie decât de la mulţi de la Universitate.”

În 1926 susţine teza de doctorat cu titlul “Problema persoanei şi a cunoaşterii după Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul”, la Universitatea din Atena. Predă într-o serie de seminarii sârbeşti cu grijă şi preocupare, cu deplin curaj şi elocinţă admirabilă. În 1922 devine ieromonah şi sufletul revistei “Viaţa creştină”, prin intermediul căreia iniţiază o campanie de promovare a Sfintei Tradiţii în societatea sârbă. Apar, în mod firesc, nemulţumiri, presiuni şi împotriviri faţă de iniţiativa sa. Departe de a se resemna, din 1932 începe publicarea “Dogmaticii Bisericii Ortodoxe”, adevărata filosofie ortodoxă a Adevărului, lucrare care, printre altele, îi îngăduie accederea la catedra universitară. Prezenţa în Slovacia, pentru sprijinirea Bisericii Ortodoxe de aici, este un episod important al vieţii sale, pe de o parte graţie colaborării excelente cu Sfântul Ierarh Mucenic Gorazd Pavlik, pe dealtă parte prin renunţarea, ca pildă a smereniei, a posibilităţii de a ocupa un jilţ arhieresc. La catedră rămâne până în 1941 când Universitatea din Belgrad este închisă, ca urmare a ocupaţiei germane. Apare un bun prilej pentru a fi cel care considerase de la o vârstă fragedă că se cuvine a fi un simplu călugăr. Mulţumită acestui crez, reuşeşte nu doar să supravieţuiască dar să sprijine pe cei aflaţi în calea furtunii războiului şi a exceselor ustaşilor croaţi, apoi a preluării puterii de către comunişti. Arestat în 1946, lipsit de drepturi civile, pe punctul de a fi executat, îşi încredinţează viaţa Domnului. Şi mulţumită credinţei adânci, toate trec, căpătând chipul împlinirii. Numele acesteia – mănăstirea Celie unde, din 1948 până la moarte, sub supravegherea organelor de securitate, neocolit de fiicele şi fiii duhovniceşti, se va nevoi aspru. Iar în ciuda ameninţărilor, vizitând parohiile învecinate. Nevoinţele sale se împletesc cu truda la cele douăsprezece volume ale “Vieţilor Sfinţilor” şi cu definitivarea “Dogmaticii”, manifeste autentice într-o societate supusă presiunilor regimului ateu pe care, în mod virulent, Părintele Iustin le denunţă.

Se mută la cele veşnice în ziua în care împlineşte 85 de ani, la 25 martie/7 martie 1979, după ce îşi cere iertare fiilor duhovniceşti. Înmormântarea adună credincioşi din toate colţurile Ortodoxiei. Firesc, nu peste multă vreme apar pelerini la mormântul său. Apoi minunile. Ca încununare a acestora, Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe, Biserică al cărui întâistătător – P. F. Irinei Gavrilovici – este unul dintre ucenicii Sfântului Cuvios Iustin, decide proslăvirea sa la 29 aprilie 2009. Slujba de proclamare a canonizării sale, dar şi a Sfântului Cuvios Simeon Popovici are loc la 2 mai 2009, în impunătoarea Catedrală Sfântul Sava din Belgrad. La 14 iunie 2014, sfintele sale moaşte au fost mutate în biserica mănăstirii Celie, acţiunea amintind de demersul mutării sfintelor moaşte ale Sfântului Cuvios Gabriel Urghebadze în Catedrala Svetiţhoveli , simbolul spiritualităţii ortodoxe georgiene, la 22 februarie a.c.

Mărturiile despre Sfântul Cuvios Iustin sunt numeroase. Una însă, cred, are un loc deosebit. O fotografie în care apar, împreună, Sfântul Iustin de la Celie şi Cuviosul Părinte Cleopa al Sihăstiei. Nu este doar imortalizare a unei întâlniri. Ci definiţie a chipului adânc al Ortodoxiei. Ca mărturisire a înfrăţirii. Şi a bucuriei pe care aceasta o rodeşte.

Vincenţiu Dascălu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *