LOADING

Type to search

Jurnal din spaţiul ultimei păci…

Ortodoxie si traire

Jurnal din spaţiul ultimei păci…

Share
Am ezitat să mai scriu. O voi face din ce în ce mai rar. Pentru că, simt că cei din jur ar putea să-mi negocieze propriile trăiri şi să-mi forţeze neliniştirea. Nu mă înţelegeţi însă greşit. Mă doare ce se întâmplă în lume, încât nu ştiu dacă la rândul meu mai aduc un strop de linişte prin ceea ce scriu, prin ceea ce gândesc, prin ceea ce fac. Şi cum în general mă bucur mai ales de liniştitori, aş vrea să nu smintesc pe nimeni… Viaţa noastră e prea scurtă ca să produc şi eu un gând dureros… Neliniştitorii… Da… Sunt şi astfel de oameni… Dar totuşi, nu înţeleg ce ar putea aduce în plus fericirii mele „neliniştitorii” mei posibili. Socoteala vieţii mele e mult mai simplă decât o mie de vorbe frumoase: Vreau linişte! Iubesc pe cei ce îmi dau linişte. La ce folos să mai trăiesc o mie de ani pe pământ şi zbuciumul să-mi însoţească devenirea. Unde aş putea ajunge, ce aş avea de câştigat, care ar fi culoarea acestei vieţi. A vieţii mele, repet a vieţii MELE?

Scriu aceste cuvinte nu pentru că sunt o persoană publică şi simt nevoia să mă confesez. Confesiunile mele adânci nu vor vedea niciodată spaţiul idolatru al unui astfel de loc. Ele aparţin cerului şi florilor de cer. Intervenţia mea, ca de obicei în nota timbrului meu (pentru că, repet, aşa vorbesc eu) e cauzată de iluzia vindecării planetei de terorism. Gravă iluzie. Pentru că nu terorismul este cancerul nostru, ci propria moarte sufletească.

Mi-e teamă că la noapte planeta va deveni mai aspră, mai rece, mai plină de gloanţe. Morţile motivate nu fac decât să fie semnul că vor fi din ce în ce mai multe morţi motivate, că războiul este abia la început, că s-ar putea ca de mâine să pierdem ultima ramură de măslin din visul iubirii. Suntem antrenaţi, angrenaţi în ştiri absurde şi şoimii deşertului ne promit pacea planetară. De unde să ştie înnaripaţii că doar Dumnezeu creşte flori de împăcare la uşile chiliilor sihăstreşti, că doar pustia are speranţă de mâine şi că orice altceva este inutil, sec şi fără leac.
Mă simt rănit deşi războiul nici nu a început. Ce culoare ciudată are sângele meu, altădată must din lacrima cerului. Nu vă cer leac, nu vă cer sentinţe de iubire, ci doar să-mi puneţi pe frunte mâna curată a unui copil întrebător. Eu nu port vise, nu confisc vise, dar am dreptul la propria rană şi la propriul somn de lumină. Iar, dacă, din potirul gândurilor mele, citind vă veţi tulbura e semn că nu m-aţi iubit definitiv, că ceva a fost totuşi lumesc în mărirea voastră şi că propria-mi condiţie umană v-a smintit curajul.
Şi totuşi, pentru că încă mai sunt vise de pace, vă las să-mi înţelegeţi, sau să-mi judecaţi imponderabil propria inimă, iar aceste cuvinte, nu vor fi pentru inima voastră decât o proprie oglindă. Visul meu de pace vă este încredinţat. În versuri, în poeme, în milă. Aduceţi-vă, vă rog frumos, aminte de cuvintele: ”Milă doresc, iar nu jertfă!” Şi iertaţi-mă din suflet!


Vis de pace

Copiii culeg gloanţe din pustie,
Pe ape nu plutesc decât himere,
Şi umbra mea trăieşte ca să ştie:
Unde e Doamne clipa de tăcere?

Atâta zgomot, sânge şi teroare,
Un înger de aş fi m-aş face lună,
Iar floarea dimineţilor ne doare
Şi cornul cu melancolie sună.

Pătrunde un fior pe întuneric,
E poate pofta harului cuminte,
Dar vai, opaiţul are semnul sferic,
Un fel de luminare-n necuvinte.

Şi Tu acolo spui că va fi bine,
Nu înţeleg, dar cred şi-mi ţin cununa,
Pe fruntea bătucită de şenile,
Unde copiii îşi aşază mâna.

Şi dincolo de frig şi întrebare,
Un om nu se desprinde din mirare…


Dincolo de furtună
Şi totuşi nu-nţeleg ce s-a întâmplat,
În inimă am parcă stele oarbe,
Păşesc pe drumuri trist şi apăsat,
Şi soarele îmi soarbe plânsuri soarbe.
Incandescent m-aş prinde într-un joc,
Dar vai, îmi pare lumea gravă, seacă,
Când celor rătăciţi, fără de loc,
Nu le oferă dragostea întreagă.
Pe dragoste se cântă revanşard,
Mai bine vin furtuni de disperare,
Decât să înălţăm un alb stindard,
Când un Iov ne cere împăcare,
Şi îngerii ni s-au făcut stingheri,
Atâţia ochi închişi au lângă aripi,
Că nici la Dumnezeu ei nu mai cer,
Soluţii la umanele avarii.
Şi arde timpul, parcă e un glod,
Nici-un pustiu eu nu găsesc în cale,
Să fug şi mă mistui ca un rod,
În rugăciune şi în resemnare.
Dar cum din moarte va ieşi un miel
Şi flăcările vor cunoaşte mila,
Ca un umil şi blând învăţăcel,
O să-mi prefac în strălucire sila.
Şi de pe cruce voi striga simţit:
Nu e nimic pierdut, sorbiţi lumină!
Căci Dumnezeu şi plânsul ne-a unit,
Şi creşte iar o dragoste divină.

Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *