LOADING

Type to search

La Seminarul Invatatorului

Ortodoxie si traire

La Seminarul Invatatorului

Share

Un băiat frumos mi-a bătut la uşă, spunând că vrea să-mi dea nişte publicaţii, bazate pe Biblie. Oare va trebui să spovedesc mânia care m-a încercat şi vocea prea aspră cu care i-am spus că sunt creştin-ortodoxă şi am destule cărţi, în biserica mea?! Nu i-am deschis. Era frumos, dar nu era Mirele, ci doar unul care, deşi împărţea gratuit publicaţia despre El, Îl vindea.

Părintele meu Daniel ne-a spus în cuvântul de învăţătură din duminica Tomii să nu ne facem de lucru cu îndoielnicii şi sectanţii, căci riscăm o cădere în prăpastia necredinţei.

– Ocoliţi-i, să nu vă smintească din pacea şi rugăciunea voastră. Aţi câştigat-o cu greu, ştie fiecare. Nu le jertfiţi pentru cine nu merită. Mai bine, când vezi un sectant sau un dezmăţat sau un ateu, treci pe trotuarul celălalt. Să nu crezi că poţi fi tu acela care aduce oameni la Hristos. A, dacă îţi cere ajutorul, este altceva…”

Aş fi vrut să-l întreb şi, dacă mulţimile nu-l îmbulzeau, aş fi făcut-o:

– Cum părinte, numai sectanţii au voie să-L propovăduiască pe Hristos?! Eu nu?

Fiindcă nu puteam ajunge la el, iar pentru o discuţie ar fi trebuit să mă programez peste nişte zile, am primit răspunsul de la Îngerul meu:

– Nici sectanţii nu propovăduiesc unor necredincioşi, ci ţie, ca să te atragă la erezia lor. I-ai văzut vorbind măcar vreunui cerşetor care înjură sau unuia care pândeşte prin boscheţi să jefuiască?! I-ai prins bătând la uşa unei case, din care se aud cântări necuviincioase, măcar ca să le spună să dea muzica mai încet? Umblă prin parcuri să agaţe tinerii curăţei care se sărută şi le promit că pot face asta şi în biserica lor. Se pot manifesta în voie. Ei nu-L propovăduiesc pe Hristos, ci puţinul pe care l-au înţeles din viaţa şi lucrarea Lui, adaptate la comoditatea lor. Şi apoi, sectanţii nu au ce pierde, chiar dacă s-ar atinge de un necredincios. N-au sfinte taine, n-au binecuvântări, n-au reguli şi canoane. Decât zeciuiala, pe care ţi-o iau fără greş, odată ce-ai intrat în tagma lor. Ascultă-ţi părintele!

Cât îl iubesc pe Înger şi este numai al meu, etern sfătuitor, doar să mă pot smulge eu din zumzăiala lumii, din actualităţile, dezbătute cu patos de toţi, că îl şi aflu alături. Doamne, oare Tu nu cheltui prea mult cu mine, lăsându-mi tot timpul la îndemână un spirit atât de evoluat? Un slujitor al Tău?!

Să nu crezi că poţi fi tu aceea care aduce oameni la Hristos, îmi repet cu tristeţe. De câte ori am făcut acest păcat al imaginaţiei şi mândriei, am căzut rău. Are dreptate preot Nistea: „În Orientul Îndepărtat iniţierea ţi-o face guru-ul. În creştinism iniţierea o face Domnul Însuşi prin te miri cine.” Aşadar nu cade în sarcina mea, deşi…

Poate că misiunea de-a aduce suflete la Dumnezeu mi s-a considerat împlinită, făcând asta cu tata, pe durata atât de lungii sale agonii (nouă luni). Şi am făcut-o cu genunchii tremurând, să nu-l supăr cumva că, aducându-i preotul lângă patul suferinţei, aş sugera că este pe moarte. Să nu mă izbească palma lui, lipsindu-mă de ultima binecuvântare. Dar tata s-a bucurat şi, după fiecare sfântă împărtăşanie a renăscut, pentru a suferi mai departe, până ce Domnul a considerat că şi-a dat toate restanţele şi s-a milostivit de el.

Să nu crezi că poţi fi tu aceea care aduce oameni la Hristos. Să nu mă dau deşteaptă, să nu recomand şi altora reţeta bucuriei mele. Doar să o trăiesc. Sunt cea din urmă în clasa mea, la Seminarul Învăţătorului. N-am pe cine să învăţ. Căci “a învăţa pe aproapele, este asemenea cu a-l mustra.”, spune minunatul părinte Pimen, în Pateric. Iar cei care nu-L cunosc încă pe Hristos, suportă numai lauda.

Elena Frandes

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *