MAICA MARIA, STAREŢA MÂNĂSTIRII NAŞTEREA MAICII DOMNULUI DIN ASTEN, OLANDA

Amintirea pe care i-o păstrez maicii Maria este cea a unei persoane care nu-şi arăta vârsta, o persoană puternică despre care cineva îmi povestise că este bolnavă de mai mulţi ani de cancer în metastaze, dar care continua să trăiască sfidând legile medicinii. Întreaga ei persoană emana în jur o infinită blândeţe şi duhul de rugăciune te cuprindea de îndată ce îi întâlneai privirea. Asten, în apropierea căruia se situează mânăstirea, este un mic orăşel de provincie situat în apropiere de Maastricht. În scurta vreme petrecută acolo, am apucat  să dau o mână de ajutor la bucătărie şi la curăţarea pangarului. Chiar şi la  ascultări se putea simţi bunăvoinţa manifestată de către toate surorile, împletită  cu rugăciunea pentru aproapele. Mânăstirea maicii Maria a fost dintotdeauna  o mânăstire deschisă către ortodocşii de toate naţionalităţile şi acolo slujeau,  pe rând, câte o săptămână, un părinte grec, iar săptămâna următoare unul rus.  Am asistat la o foarte frumoasă Liturghie slujită în limba slavonă, cu câteva  ectenii spuse în alte limbi de circulaţie internaţională. La masă am avut plăcerea să o ascultăm pe maica Maria vorbindu-ne  despre stareţul ei, părintele Efrem Filoteitul, cu care păstrează o puternică  legătură de câteva decenii, deşi se află pe continente diferite. Îmi amintesc  mai ales faptul că maica Maria mi-a acordat câteva minute, în care mi-a dat  nişte sfaturi duhovniceşti. Majoritatea se refereau la dragostea lui Dumnezeu, rugăciune, perseverenţă, despre cum să intrăm în voia lui Dumnezeu şi despre dragostea de aproapele. Imaginea cu care am rămas este cea a unei maici plină  de iubirea lui Hristos, pe care o revărsa asupra tuturor celor care intrau  în legătură cu ea, dar şi asupra întregii creaţii a lui Dumnezeu. Înainte de plecare, maica Maria mi-a cuprins mâna într-ale sale, mi-a aruncat o privire pătrunzătoare şi mi-a spus: „Curaj, până la urmă totul va fi bine. Nu renunţa la luptă!” Şi parcă în acea strângere de mână mi-a transmis un pic din curajul său. Maica Maria s-a mutat la cer pe 24 iunie 2016, după o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune şi după o incredibilă poveste de iubire cu Dumnezeu. (Raluca Prelipceanu)

Maica Maria a văzut lumina zilei la Haga, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în 1944. După cum ea însă şi povesteşte, s-a născut şi a crescut într-o suburbie a oraşului.

„În spatele casei noastre se aflau păduri nesfârșite, iar dincolo de acestea, dune de nisip. Frumuseţea peisajului mi-a insuflat, încă din copilărie, dragoste pentru Creator și pentru creaţia sa. În copilărie, am fost influenţată de povestirile din Biblie pe care le auzeam la școală, la ora de Religie, iar apoi, după unele experienţe personale, am început să mă întreb dacă există Dumnezeu și dacă este adevărat că ne ascultă rugăciunile. Mama mergea uneori la Biserica Reformată Olandeză. Am început să o însoţesc și să merg și la cateheza de duminică. Mai târziu, am avut o prietenă romano-catolică ce cânta într-un cor bizantin la biserica catolică. Pe când aveam 14 ani, am început să cânt și eu în acel cor, în slavonă, în timpul Sfintei Liturghii. Cam tot atunci am vizitat pentru prima oară Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Haga, unde am devenit ortodoxă, la vârsta de 18 ani. Era anul 1963.”

Ortodoxia a pătruns în Olanda pe filieră rusească, în anii 1940-1950, prin această comunitate din Haga. Una dintre urmările Revoluţiei Comuniste a fost faptul că imigraţia rusă declanșată de aceasta s-a constituit într-o diasporă în ţările vestice, care a răspândit Ortodoxia și în rândul localnicilor. În Rusia, creștinismul fusese înlocuit de ateism și atunci Biserica Catolică a început să se roage pentru recreștinarea Rusiei. Câţiva călugări catolici benedictini au deschis o mânăstire în Belgia, la Chevetogne. Noua mânăstire urma riturile Liturghiei bizantine. Mulţi ruși au fost ajutaţi prin intermediul acestei mânăstiri, dar au fost dezamăgiţi când și-au dat seama că mânăstirea, care folosea limba slavonă în timpul slujbelor, era de fapt catolică. Totuși, nu puţini au fost aceia care, atrași de mânăstire și realizând diferenţele dintre catolici și ortodocși, au ales Ortodoxia.

Printre aceștia s-au numărat și Episcopul Iacov și arhimandritul Adrian din Haga. Aceștia erau călugări catolici care au început să citească cărţile ortodoxe și și-au dat seama că Biserica Ortodoxă era singura care păstrase de fapt învăţătura Sfinţilor Părinţi. În 1940, după ce au fost primiţi în Biserica Ortodoxă, au trecut sub omoforul Episcopului Dionisie al Patriarhiei Moscovei. Mai târziu, l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Maximovici, care i-a încu- rajat. Părintele Adrian a fost hirotonit preot în 1952, iar părintele Iacov a devenit Episcop în 1965. Fiicele lor duhovnicești au înfiinţat mânăstirea de la Haga într-o clădire care fusese înainte mânăstire catolică. Toate maicile erau olandeze.

Maica Maria a devenit novice în această mânăstire pe când  avea 21 de ani.

„Nu a fost o decizie pe care am luat-o de pe o zi pe alta. Tânjeam după viaţa monahală, după slujbele Bisericii, simţeam o dorinţă crescândă să mă dedic unei comunităţi, unei vieţi de simplitate și rugăciune. Desigur, toate acestea se datorau lecturilor mele, dar mai ales vizitelor pe care le făceam, în fiecare vară, la mânăstirea de tradiţie rusă Acoperământul Maicii Domnului din Lesna, Franţa. Când mă aflam acolo, mergeam la toate slujbele, la Sfânta Liturghie, le ajutam pe maici la grădină, la bucătărie, în atelierul de făcut lumânări și am învăţat chiar să împletesc mătănii. Acolo am învăţat un pic de rusă și de slavonă, iar dorinţa de a mă călugări a început să crească în interiorul meu.

Cei mai importanţi au fost ultimii trei ani înainte de intrarea în mânăstire, când trebuia să decid dacă mă voi mărita. Dar pe zi ce trecea deveneam din ce în ce mai conștientă de puterea rugăciunii, de însemnătatea vieţii monahale, chiar și de însemnătatea vieţii pustnicești, și astfel viaţa lumească și-a pierdut atracţia pentru mine.

Am intrat în obștea de la Haga pentru că era singura mânăstire ortodoxă din Olanda. Aveam un singur gând, cât se poate de simplu: dacă așa a binevoit Dumnezeu să mă cheme să-I slujesc pe mine, o fată din Olanda, atunci ar trebui să-I slujesc într-o mânăstire din Olanda. Când privesc înapoi, îmi dau seama că a fost decizia corectă, deși viaţa avea să mă ducă în altă direcţie decât m-am așteptat. Viaţa monahală la Haga mi se părea foarte grea. Ideea iniţială fusese ca mânăstirea să se afle în centrul orașului, pentru ca toţi doritorii să poată cunoaște Ortodoxia. Mânăstirea avea o parohie și erau doar câteva surori, care trebuiau să lucreze și în slujbe laice, îmbrăcate civil, ca să-și câștige existenţa. De asemenea, locuiau acolo în acea vreme și câţiva fraţi. Mi-l amintesc pe fratele Timotei, care, până la urmă, a vieţuit timp de 30 de ani în Sfântul Munte, dar și pe fratele Pahomie, care a înfiinţat mai târziu Mânăstirea Sfântul Hubert în sudul Olandei și pe fratele Thomas, care a înfiinţat o mânăstire în Belgia.

Am plecat de acolo pentru că îmi venea foarte greu să lucrez în oraș în timpul zilei și să fiu novice doar seara și la sfârșit de săptămână. Încă nu eram tunsă monahie.” În 1973, maica Maria a plecat în Serbia pentru a căuta o mânăstire și a intrat în obștea Mânăstirii Zica, lângă Kraljevo. Acolo l-a întâlnit pe Sfântul Iustin Popovici, care era duhovnicul Mânăstirii Celije din apropiere, care a binecuvântat-o și i-a spus câteva cuvinte profetice legate de misiunea sa de mai târziu, din Olanda.

„Mă aflam deja de doi ani în mânăstirea din Serbia, unde am fost nevoită să mă obișnuiesc cu o viaţă monahală foarte strictă, alături de celelalte maici, de care însă eram foarte mulţumită. Aceasta a fost o perioadă de tranziţie înainte de vieţuirea mea, pe atunci încă nebănuită, în Grecia. Fiii duhovnicești ai Sfântului Iustin Popovici, care sunt acum Episcopii Atanasie Jeftich și Irineu Bulovici, m-au sfătuit să merg în Grecia înainte să iau o decizie finală.”

Astfel, în 1975 a plecat în Grecia.

„În aerul liber al Greciei am putut respira mai bine și în curând m-am simţit acasă. Se simţea influenţa Sfântului Munte, în special cea a colivazilor, care îi îndemnau pe oameni să se împărtășească mai des, nu doar o dată pe an, în Postul Mare, sau o dată pe lună, cum se împărtășeau monahii din Serbia.

Acolo am găsit o tradiţie vie, păstrată vreme de sute de ani în mânăstiri. Într-un fel, a trebuit să o iau de la început, având în vedere diferenţele de tradiţie și de mentalităţi. Trăiam sentimentul că mi-am găsit locul și că aveam să rămân acolo întreaga viaţă…”

Maica Maria s-a închinoviat într-o mânăstire din Peloponez, unde a fost tunsă în monahism. Între timp, a învăţat limba greacă. În 1982, a revenit pentru prima oară în vizită în Olanda, iar prietenii au convins-o să deschidă o mânăstire. S-a întors în Grecia pentru a se pregăti. S-a stabilit temporar într-o mânăstire din nordul Greciei și a început să studieze traducerea textelor liturgice la Universitatea din Tesalonic. După 11 ani de ședere, maica Maria avea să părăsească Grecia pentru a da un nou imbold Ortodoxiei din vestul Europei.

De-a lungul istoriei, întâlnim multe cazuri de monahi care, după ce au petrecut mai mulţi ani în Grecia, s-au întors în ţările lor de baștină, precum Sfântul Antonie de la Lavra Pecerska și Sfântul Nil Sorski. Iar în zilele noastre părintele Placide Desseille sau părintele Basilius Grolimund, de origine germano-elveţiană, care a înfiinţat o mânăstire în Germania. Aceeași istorie o au și mânăstirile înfiinţate de stareţul Efrem în SUA, care a răspuns cererii americanilor de origine greacă.

„În 1986, după ce m-am sfătuit cu mai mulţi duhovnici, cu binecuvântarea stareţei mele și a Episcopului, m-am întors în Olanda. Părintele Pahomie, stareţul Mânăstirii Sfântul Ilie, m-a găzduit și am locuit într-o casă de vară de-a sfinţiei sale, până când niște creștini evlavioși s-au oferit să cumpere o fermă la Asten. Aceasta s-a întâmplat în 1988. M-am mutat acolo în 1989 ca să deschid mânăstirea.

Am început să mă pregătesc pentru întoarcerea în Olanda, vizitând diferite mânăstiri, cu doi ani înainte ca aceasta să se petreacă. Una dintre mânăstirile pe care le-am vizitat a fost cea de la Essex. Întâlnirea cu părintele Sofronie a fost foarte importantă pentru mine. Îmi amintesc sfatul său de a nu rămâne ca maică într-o parohie. Este mai bine ca mânăstirea să fie separată de parohie. De asemenea, m-a sfătuit să caut un loc cu un spaţiu mai larg, care să-i permită mânăstirii să se dezvolte. Mi-a vorbit și despre ideea de exil, de înstrăinare. În viaţa duhovnicească este important să-ţi părăsești ţinutul natal, așa cum a făcut Avraam, să devii un pelerin pe acest pământ, așa cum a fost Iisus Hristos. Părintele Sofronie m-a întrebat dacă nu era mai bine să rămân o străină pe pământ străin. Răspunsul meu a venit simplu și sincer: «Dar, părinte, în calitate de monahie ortodoxă mă simt mai străină în Olanda decât în Grecia!»”

Cu binecuvântarea Mitropolitului Pantelimon al Belgiei, maica Maria a înfiinţat mânăstirea de la Asten, a cărei piatră de temelie a fost pusă pe 8 septembrie 1989, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, hramul mânăstirii. În primii ani de vieţuire la Asten, maica Maria s-a aflat mai mult singură. Părintele Siluan Ossel, care era paroh la Eindhoven, hirotonit preot la începutul anului 1990, venea însă și slujea Sfânta Liturghie în mod regulat. A durat o vreme până au început să se strângă surorile. Una dintre maicile cele mai în vârstă din mânăstire a venit tocmai din SUA, apoi au venit și altele, de origine greacă, din Anglia, și două surori olandeze.

„Suntem opt maici, toate de naţionalităţi diferite. Fiecare a ajuns aici în mod diferit, fiecare cu povestea sa de viaţă și cu destinul său. Specificul și unicitatea mânăstirii noastre constă în faptul că toate suntem din ţări diferite. Vorbim limbi diferite, avem o experienţă de viaţă diferită, mentalităţi și tradiţii diferite… Cu toate acestea, încercăm, cu mult curaj, să alcătuim o obște. Acest lucru este cu putinţă atunci când la baza vieţuirii noastre se află Sfânta Evanghelie, când idealurile noastre monahale sunt vii și atunci când, cu smerenie și recunoștinţă, pășim pe calea sfântă și binecuvântată, veche de câteva secole, a vieţuirii monahale tradiţionale. Din fericire, avem legături strânse cu mânăstiri din Grecia și din Cipru, din Anglia și din Franţa și ne simţim ca o ramură vie a marelui arbore al Ortodoxiei.”

Aceasta transpare în viaţa de zi cu zi a maicilor. Mesele la mânăstire urmează obiceiurile olandeze, iar limba utilizată pentru activităţile zilnice, precum și pentru slujbe, este olandeza, o mare parte din textele liturgice fiind traduse de părintele Adrian din Haga și chiar de maica Maria însăși. Dar uneori se mai vorbește și în engleză sau greacă. Olandezii au un dar pentru limbi străine, iar maica Maria nu face excepţie. Ea a încercat să introducă în slujbe, din ce în ce mai mult, cântul bizantin. Şi, desigur, de hramul mânăstirii, autobuzele înţesate de greci amintesc faptul că mânăstirea urmează tradiţia grecească. Vizitatorii obișnuiţi sunt însă olandezi, iar pentru aceștia a organizat sesiuni de studiu biblic săptămânale. O grijă specială a arătat-o maica Maria și în ce privește cultul sfinţilor locali dinainte de Schismă.

„Astfel, pe căi care nu ţin de eforturile noastre omenești, ci doar necesită încuviinţarea noastră, poate lua naștere o ortodoxie locală acolo unde «nu mai este elin și iudeu, tăiere împrejur și netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toţi Hristos.» (Coloseni 3, 11) Astfel trăim în acest colţ secularizat al lumii vestice, păziţi de rugăciunile multor duhovnici iscusiţi, sub acoperământul Maicii Domnului, binecuvântând pe Domnul în toate zilele vieţii noastre.”

Traducere din limba engleză de Raluca Prelipceanu

Sursa: orthochristian.com

Lumea Monahilor nr. 130, aprilie 2018