LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

MAICA MARIAMI LEONTE – Convorbiri şi cuvinte de folos (I)

Share

Am cunoscut-o pe maica Mariami Leonte în urmă cu 25 de ani, pe cînd ajunsesem la mănăstirea Văratec pentru a definitiva documentarul „Sub tălpi țărâna Moldovei” dedicat pelerinajelor făcute în zonă de Garabet Ibrăileanu.
Această lungă prietenie s-a concretizat, peste ani, în numeroase proiecte culturale și editoriale – începînd cu salvarea chiliei în care a locuit Mihai Eminescu și cu volumul ce practic l-a făcut cunoscut tuturor pe sihastrul Proclu Nicău și terminînd cu o serie fascinantă de pelerinaje făcute împreună la marii duhovnici ai Neamțului.
În toată această perioadă doar o singură dată a acceptat, cu mare greutate, să se destăinuie și să-și povestească viața într-un interviu de aproape 2 ore și asta numai cu promisiunea că voi da totul cititorilor abia după ce maica Mariami va pleca la Domnul.
Nu credeam atunci, în vara anului 2000, că acest lucru se va petrece atât de curînd, că se va stinge la numai 50 de ani abia împliniți.
Astăzi, prin acest volum, putem cu toții să descoperim personaliatea fascinantă a acestei mari monahii a Văratecului care, sunt convins, abia acum își va putea arăta adevărata valoare.

Fabian ANTON

12 februarie 2020

 

 

– Măicuță, pentru început v-aș ruga să ne spuneți cum și de ce ați ales viața monahală?
– Este o poveste mai lungă…
Mama mea, înainte de a se căsători, a fost la mănăstire. Ea a avut mereu vocația asta dar cum nu avea tată, avea doar mamă, frații ei nu au putut să o oprească să stea în mănăstire, așa cum mama își dorise foarte mult.
Și chiar a stat câteva luni ca soră într-o mănăstire însă în cele din urmă frații ei, certându-se pe averea tatei, au scos-o de acolo și au căsătorit-o așa, mai mult forțat.
Și atunci, din cauza asta, mama și-a dorit toată viața ca, dacă ea nu a putut să rămână într-o mănăstire, măcar unii dintre copii ei să ajungă aici.
Apoi trebuie să spun că mama a avut niște semne, mai întâi la nașterea fratelui meu, Lucian[1], care este preot, apoi și la nașterea mea…
– Sunteți mai mulți în familie?
– Nouă suntem cu toții.
Așa, și când m-a născut mama nu știa cum să-mi pună numele, că sunt născută în martie și nu știa ce nume de sfânt să-mi dea.
A avut atunci o revelație, închinându-mă în biserică, ducându-se cu mine la biserică, la opt zile și tot gândindu-se cum să-mi pună numele – fiindcă apoi m-a declarat, mi-a făcut târziu actele că nu cădea de acord cu numele.
S-a rugat deci în genunchi Maicii Domnului, după ce-i citise preotul moliftele, și a zis: „Maica Domnului, dă-mi un gând, cum să-i pun numele fetei?”
Iar atunci, trează fiind, în biserică, a văzut cum s-a desprins din icoană Maica Domnului, a luat scutecul, scutecul roz cu care-l înfășa pe Mântuitorul, i l-a pus pe mână și i-a spus: „Maria să-i pui numele! Copila asta va fi a mea!”
Îți dai seama că atunci mama s-a cutremurat și a zis: „Asta cu adevărat se va duce la mănăstire!”
Asta a fost tot, ăsta a fost începutul.
Însă semne așa, de prea mare credință, nu dădeam eu pe când eram mică.
Sigur că am crescut normal, sigur că mergeam la biserică…
– Ați fost trimisă sau ați vrut să mergeți la mănăstire?
– Am venit eu.
De ce am venit? Fiindcă, trăind cu ai mei și făcând toate muncile grele, frații mei s-au dus pe la studii toți iar tocmai atunci când am vrut să mă duc și eu mai departe părinții împrumutaseră o rată mare la bancă și nu au mai avut posibilitatea să mă dea mai departe.
Așa că mi-au zis: „Tu rămâi acasă, te dă mama și tata după un băiat cumsecade, din sat, rămâi aici, în sat, îți ajuți părinții, stai o zi la mama, o zi la socri!”
Atunci m-am înfuriat, copil fiind, și le-am zis: „Dar nu vă ajunge cât v-am robit toată viața? Până la mine toți au plecat și am rămas eu să fac toate muncile câmpului? Chit că știu că mă duc la o școală de maici și tot nu o să rămân în lume să mă căsătoresc!”
Eu le-am zis asta așa, într-o furie, iar tata atunci mi-a dat două palme și mi-a zis: „Tu din casa mea nu ieși. Faci cum îți spun eu! Ești copilul meu și ești dator să faci cum îți spun eu.”
I-am zis: „Mai vedem noi, tată!”
Iar sâmbăta următoare, atunci când am venit acasă, abia îmi luasem alocația și i-am zis: „Cred că am și eu dreptul la o vacanță! Măcar o lună. Ai văzut, până acum nu ți-am ieșit din cuvânt, te-am ascultat, dar acum dă-mi și mie voie să mă duc undeva.”
Iar tata mi-a zis: „Ai voie să pleci dar numai cu maică-ta!”
Așa că ne-am suit în tren și am plecat.
Eu nu știam pe atunci nici măcar unde-i Văratecul, nu știam nimic.
Asta a fost lucrarea lui Dumnezeu.
– Familia dumneavoastră de unde este?
– Din Botoșani.
Și așa am rămas la mănăstire.
Când am venit aici, la bunica Aglaia Roban, era părintele Costel Olaru, cu care suntem rude prin alianță.
Și ajungând aici cu mama ne-am interesat și ne-am dus la el.
Iar el mi-a zis: „Lasă că-ți găsesc eu o măicuță sau două, maici bune la care să poți să stai.”
Tocmai atunci, întâmplător maicile mele – că am avut pe atunci două maici, îl rugaseră: „Părinte, să ne aduci și nouă o fată de la țară, una care să știe să facă tot rostul în casă…”
Iar după Schimbarea la Față, exact a doua zi, m-am dus la ele.
– Asta în ce an a fost?
– În 1986. Așa am rămas aici.
– Câți ani aveați atunci?
– Aveam 17 ani. Așa am rămas, asta a fost viața.
De atunci am mai dat și înapoi cu credința, Am mai mers un pas înainte, zece înapoi…
– Vă așteptați de la început să fie atât de greu aici?
– Nu.
Greu da, mă așteptam, dar nu atât de neînchipuit de complicat, nu mă așteptam să apară atâtea mreje pe care nu le poți dibui, nu le poți da de capăt.
– Ispitele credeți că-s mai mari în mănăstire sau în lume?
– Nu. Sunt și în lume ispite mari, sunt și aici, la mănăstire. Depinde. Fiecare om are crucea lui de dus și niciodată nu se poate asemui crucea unui om cu cea a altuia.
Fiecare duce după caracterul lui, după înțelepciunea lui, după puterea lui.
Așa dă Dumnezeu. Doar nu așa se spune: „Nu da Doamne omului cât nu poate duce!” Fiecărui om i s-a dat o cruce.
Însă când vii aici mai mult spaima e mare. Crucea nu ar fi atât de grea dacă ar exista dragostea asta în care să ne putem înțelege din inimă.
Fiindcă în mănăstire este multă invidie, este multă răutate, iar dragostea este călcată în picioare de multe ori.
Cu greu reziști. Cu toate astea, oricum, eu aș zice că este mult mai greu în lume.
– De când ați ajuns la mănăstire și până acum ați avut în gând vreodată să părăsiți locul ăsta?
– De șapte ori.
– De șapte ori?
– Da.
Au fost ispite cumplite fiind sub două maici. Maica bătrână, Fevronia Toma, era exagerat de dură, de aspră, în ceea ce privește viața și rânduielile.
Cu toate astea am ales-o și mi-a părut bine că a fost așa fiindcă, fiind și eu o fire aspră, o fire mai dură, aveam, cum este și normal, asperități, apucături din lume, iar ea a trebuit să mi le altoiască, să mi le reteze de la tulpină.
Fiindcă răul cu rău se scoate.
Așa că mă tot chinuia, mă punea la ispite, la canon.
Iar cealaltă, maica mai tânără, Fevronia Roman, îmi lua mereu apărarea și de aici se iscau tot soiul de conflicte și de certuri ce durau chiar și zile întregi.
Uneori chiar nu mai puteam răbda, că nu înțelegeam motivul ispitirilor, motivul așa-ziselor ispitiri, nu înțelegeam canonul, pedeapsa…
Mă tot întrebam pentru ce pățesc eu toate astea dacă nu făceam nimic rău.
Totul făceam cu binecuvântare fiindcă mi se spusese încă de la început: „Să nu ai niciun ban al tău. Niciun ban. Tot ce primești, dai maicii mai mari, ca să nu ai punga lui Iuda.”
Sau uite, ca să bei o cană de apă trebuia să ceri blagoslovenie.
Deci absolut orice făceai trebuia să ai blagoslovenie.
Sigur că, până la urmă m-am format și eu tot așa, dar pe atunci nu le înțelegeam, cu mintea mea îngustă, de copil abia venit, nu înțelegeam de ce trebuie atâta strictețe.
Mai ales că vedeam la altele o deplină libertate iar la mine toate regulile erau valabile și mi se impuneau toate.
– Și de ce credeți că se întâmpla asta?
– Probabil fiindcă ele erau nepoate de-ale maicilor și, normal, sângele apă nu se face. Nu puteau să își pedepsească rudele.
– Contează lucrul ăsta și în mănăstire?
– Da, chiar foarte mult. Are mare trecere. Am avut câteva cazuri în care am văzut cu ochii mei asta.
– Credeți că dacă ați fi fost rudă cu maica stareță sau cu mai știu eu ce altă maică, s-ar fi comportat altfel?
– Poate că da. Dar nu mi-ar fi plăcut. Sincer vă spun, nu mi-ar fi plăcut.
Mi-a plăcut mai mult asprimea și duritatea maicilor, așa cum m-au format ele, deși multe maici le contestă, decât să fiu slobodă și lăsată deplin liber.
Fiindcă nu-mi place. La cum este firea mea aspră și dură trebuia să am un cultivator, un formator tot la fel de aspru, după aceeași măsură.
Iar acum, după atâția ani, sper că am reușit să îmbin într-un final asprimea uneia cu blândețea celeilalte și ceva-ceva am prins de la amândouă.
Problema este că trebuie să pun tot ce am învățat și în practică dar prea nu știu cum și când.
Nu este așa ușor să pui în practică ce ai învățat.
– Măicuță, am trecut astăzi prin cimitir și am văzut mormântul unei maici care a plecat la Domnul la vârsta de 34 de ani. Doream să vă întreb, cum e posibil să ajungi în mănăstire și să mori atât de tânăr? Și cum se raportează o monahie, la fel de tânără, unei astfel de dispariții premature? Și în lume, dacă cineva se stinge la 34 de ani, este un șoc…
– De ce? Pentru mine moartea e o eliberare.
– Nu vă temeți de moarte?
– Nu. Absolut deloc. Este o eliberare. Aproape că îi spun „soră” morții. Așa o simt eu. Nu am de ce să îmi fie dușman sau să îmi fie frică de ea. Absolut deloc. Nu am nimic, nicio frustrare, nicio frică. Ea e voitoarea mea.
Datorită ei eu scap din chinurile astea pământești și ajung la locul de odihnă din ceruri sau la pedeapsă, unde voi merita.
D-asta spun, moartea este o eliberare pentru mine. Este o ușurare. Un prag pe care-l trec de la chin la ușurare.
Iar dacă ar fi să vorbesc doar referitor la măicuța despre care ai amintit, ea a venit aici bolnăvioară.
Era bolnavă, avea cancer, așa mi s-a spus.
Personal nu am cunoscut-o, doar din auzite știu câte ceva.
A venit la niște măicuțe, la niște cunoștințe de ale ei, s-a călugărit și imediat a și murit, în zilele alea sfinte ale călugăriei.
Și acum este ca un înger.
– Dar nu este totuși șocant și trist să te afli așa, mereu, în preajma morții?
– De ce să fie?
– Nu știu… Vă întreb…
– Nu. Pentru mine nu este.
Nu că îmi fac acum publicitate, dar mereu mă gândesc la moarte.
Nu mi-e frică absolut deloc de moarte. Chiar mi-o doresc.
Și nu sunt singura. Iov nu și-a dorit-o? Sau Sfântul Pavel… Sunt atâția, există vreo șase-șapte exemple în Biblie…
– Dacă nu ar fi existat sfintele cărți ați mai fi privit la fel viața monahală? Să zicem că nu ar fi existat niciuna din aceste cărți, nici scrierile Părintelui Cleopa, nici cele ale sfinților părinți… Erați undeva departe, singură, și puneați bun început… Ați mai fi privit la fel ispitele, încercările acestea, ascultarea, moartea…
– Da. Tot așa le-am privit timp de vreo 10 ani, până am auzit eu de părinții aceștia mari, încercați.
Pe vremea aceea noi nu aveam voie să plecăm din mănăstire. Nu ni se dădea voie. Așa era conducerea de atunci.
Cu mare greutate și cu mare risc reușeam să ieșim.
Mai auzeam și noi de câte vreun Părinte dar cele pe care le prindea maica stareță, fosta stareță, că se duc să ia cuvânt de folos din altă parte, riscau mult.
Imediat le punea la canon, de ce se duc ele în altă mănăstire să se spovedească, ce, aici nu sunt duhovnici?
Era mereu un risc. Și cu toate astea eu, trăind în mediul acesta, singură, făceam totul doar după conștiința și gândul meu, fără sprijinul cărților. Mintea îmi spunea ce să fac, să rezist, ori nu.
Așa că am reușit nu neapărat cu ajutorul cărților, abia mult mai târziu am aflat de ele.
– Măicuță, credeți că există și cărți periculoase?
– Există, cum să nu. Se găsesc d-astea și prin mănăstirile noastre…
– Cum ajung ele aici? Ce caută astfel de cărți într-o mănăstire?
– Probabil din curiozitate. Altfel nu-mi pot explica. Din dorința de a ști.
Este o vorbă din popor: „Doar nu sunt eu prima care fac asta”.
Și mai este o vorbă: „Este păcat a face, nu a ști”.
– Credeți?
– Da. Fiindcă Dumnezeu ne-a lăsat mintea și bucuria asta de a cunoaște, de a ști cât mai multe.
Însă una este a ști și alta este a pune în practică tot ce avem în cap… Omul este dator a cunoaște fiindcă dacă nu am cunoaște am fi niște îndobitociți, niște roboți. A făcut ăla așa, să fac și eu. De aceea le îmbinăm una cu alta…
– Măicuță, am cunoscut o mulțime de maici sau de monahi care nu sunt de acord cu lucrurile acestea.
Nu sunt de acord cu televizoarele, nu sunt de acord cu casetofoanele, nu sunt de acord să fie înregistrați. Sunt unii care nu acceptă nici măcar anumite cărți.
– De ce să nu fie? Că doar nu stai toată ziua cu ele. Până și Părintele Cleopa a spus – era pe un scaun sus acolo, la fag, că era un fag imens acolo – că toate lucrurile acestea, toate aparaturile acestea, tot cu îngăduința lui Dumnezeu îi sunt date omului.
Dumnezeu ne-a dat mintea și știința, nu am făcut noi nimic, fără El nu se clintește un fir de pai.
Totul este să folosești cum trebuie aceste lucruri, nu să stai să te uiți toată ziua la televizor sau mai știu eu la ce.
Vezi ce este important, vezi ceva de care să te poți folosi, ceva ce merită să știi ca apoi să poți singur analiza o situație.
Nu vezi, de pildă, până și în campania asta electorală că se face politică în stil mare în mănăstiri?
Și atunci mai bine vezi anumite emisiuni culturale sau lucruri de care să te poți folosi în viață.
Așa că nu neapărat trebuie să dăm acum totul deoparte și să-i afurisim pe cei ce vor să se cultive, să știe și ei ce este pe lumea asta… Nu-i un păcat deci.
Suntem datori a ști, a cunoaște și apoi a pune în practică ceea ce merită să fie spre slava Domnului și ajutorul aproapelui și spre folosul nostru.
– Cum priviți situația actuală a României?
– În primul rând nici n-am ce privi, că este un dezastru total, nici n-am ce comenta. Oricum, eu politică nu fac deloc așa că nu mă hazardez să îți dau un răspuns.
– Votați acum, în octombrie?
– Personal nu o să mă duc la vot.
Sunt apolitică. Fiindcă toți sunt o apă și-un pământ. Așa că în cine să ai încredere, în vorbe?
În vorbe da, fiindcă dacă vezi ce vorbe frumoase se spun acolo rămâi mirat, îți și vine să zici: „Doamne, oare de unde le scot?”
Am fost de două ori la votare, în trecut, dar de acum nu mă mai duc fiindcă ăștia înșală orice speranță.
Oricum, călugărul nu trebuie să facă politică.
– Credeți?
– Da. Politica monahului este rugăciunea. Altfel n-are ce căuta în mănăstire.
– Nu credeți că monahul este dator să îndrepte mireanul pe drumul cel bun?
– Asta o face doar prin rugăciune. Numai prin rugăciune. Sigur că vine omul derutat, speriat, frustrat, sigur că întreabă: „Măicuță, ce să fac?” Și atunci îi spui: „Uite așa să faci, nădăjduiește.” Sigur că îi dai un sfat, o pildă.
– Și dacă vă întreabă: „Măicuță, eu cu cine să votez?”
– Uite pentru asta mă mai uit și eu când mai apuc la „Telejurnal”, să mai văd ce mai este și care ar merita puțină încredere.
Acum, de pildă, m-am mirat și l-am admirat pe domnul Constantinescu fiindcă și-a dat demisia.
De fapt nu că și-a dat demisia, ci că nu mai vrea să candideze la Președinție în toamnă.
Mi-am zis: uite un gest de bun simț, un gest ce arată că omul ăsta are totuși caracter, cât de cât. Doar să nu se întoarcă, să nu fie astăzi așa și mâine invers.
Dar altfel, cu alții, nu știu, nu am încredere în niciunul.
– Monarhia credeți că ar salva ceva?
– Nu. Nu-și mai are rostul…
– Credeți?
– Nu-și mai are rostul. A trecut timpul.
– Acum o să vă pun o întrebare pe care am mai pus-o și în alte interviuri…
– Dacă pot, o să-ți răspund.
– După părerea dumneavoastră credeți că trebuie să alegem Estul sau Vestul?
– Noi nu avem ce alege fiindcă am fost de la bun început acolo unde trebuie. Alții ar trebui să aleagă Estul sau Vestul, nu noi. Noi suntem deja în Europa.
– Dar credeți că trebuie să intrăm în NATO sau nu?
–Nu vezi câte se fac în numele NATO?
Ca să ajungi în NATO trebuie să dai oamenii afară din serviciu, să rămână atâția înfometați pe drumuri, NATO vine cu tot felul de necazuri și greutăți.*
Nu cred că este bună situația asta cu NATO. Este ceva ce nu înțeleg și despre care nici nu mai vreau să discut… Nu-mi place.
Nu vezi câte condiții ni s-au pus ca să intrăm în așa-zisul NATO?
Ce ne trebuie să intrăm în NATO? Nu avem aici tot ce ne trebuie?
De ce au râvnit atâția la țara asta? Ne puteam descurca foarte bine și aveam de toate. Acum s-a vândut tot. O să ajungem să se vândă și cenușa din vatră.
– În acești ultimi 10 ani a fost vreun moment în care ați crezut că nu se mai poate face nimic pentru țara asta?
– Aproape mereu. Când îi aud cum vorbesc în parlament, când văd ce fac, cum nu se prezintă la Senat și la Parlament deși sunt plătiți cu zeci de milioane pe zi, realizez că totul este numai pentru interesul lor material.
Însă râvnă și devotament pentru țara asta nu mai are niciunul. Sau poate or avea, dar sunt foarte puțini și în cele din urmă sunt obligați să se dea și ei după ceilalți, după majoritari și  se corup.
Nu mai face nimeni nimic.
Și nu cred că se mai poate face. Suntem deja distruși total.
Doar să sperăm în Dumnezeu, într-o minune, într-un miracol…
Dar pentru asta trebuie să avem și noi voință. Și multă atenție. Fiindcă omul care se duce la urnă și alege, trebuie să judece drept și să nu se ia după promisiuni.
Uite, bunăoară Iliescu, care a avut atâtea candidaturi, ia să mai dea locul și la altul. Să încerce și altul să conducă. Să vedem ce poate face și altcineva, mai tânăr.
Nu vezi că se tot vorbește despre Stolojan, despre Meleșcanu, despre Isărescu.
Ia să le dea posibilitatea să conducă și ei. Sunt mai tineri…
– Dar credeți că mai are timp România de încercări, de „hai să vedem cum este și cu altul”?
– De ce nu ar avea?
– Nu am pierdut deja prea mult?
– Normal că am pierdut. Dar din vina cui am pierdut, nu tot din a oamenilor?
Nu vezi că țăranii, majoritatea, își spun: „Îl votăm tot pe Iliescu fiindcă ne mărește pensiile!”
Păi, vă mărește pensiile dar mărește și prețurile! De ce nu te gândești cât mărește el și cât pierzi tu?
– Ce credeți că este puterea?
– Un motiv de a parveni și de a înșela pe alții. Dacă ai fi cu un scop și un gând curat, în interesul țării, ai face mult bine.
– Peste tot?
– Peste tot.
– Chiar și în biserică?
– Și în mănăstiri, da. Este o vorbă din bătrâni: „Dacă ai ajuns mare, să nu uiți niciodată de unde ai pornit!”
Să nu uiți ce ai fost atunci când ai venit aici.
Atunci când ai venit la mănăstire aveai tot atâtea lucruri câte ai acum când ai ajuns mai mare în funcție sau în rang? Nu.
Ai fost un om simplu și, vai Doamne, nu-ți doreai decât mântuirea sufletului.
Ia să se dea acum un decret să vezi atunci, nu îți trebuie vagoane să cari tot ce ai adunat? Deși ai venit poate doar cu o punguliță sau cu o boccea la mănăstire.
Acum îți trebuie vagoane dacă vrei să iei tot ce ai adunat…
– Care ar fi primul lucru pe care l-ați face dacă ați fi numită acum stareță?
– Ferească Dumnezeu de așa ceva… Așa ceva nu-mi trebuie…
– Știu. Dar prin absurd…
– Ca să fii numit stareț trebuie să fii exemplu și ceresc și pământesc.
– Și stareții actuali sunt așa?
– Întreabă-i pe ei!
– Pot?
– Dacă ai curaj… Eu am avut curaj și vezi că am ispite fiindcă le spun adevărul în față.
Se preferă înșelăciunea, vicleșugul, se acoperă niște fapte murdare și se dă în cap doar celui care spune adevărul.
Întreabă-i pe ei asta, să vezi ce iese…
– Atunci, reiau întrebarea: care ar fi primul lucru pe care l-ați face dacă ați fi numită acum stareță?
– În primul rând aș începe cu mine…
– Începeți cu cine vreți, cu dumneavoastră, cu restul lumii…
– M-aș pune la punct în toate. Să fiu eu un exemplu!
– Bănuiesc că dacă ați ajunge stareță ați fi un exemplu… Sau, mai știi, cum se ajunge în ziua de azi stareță…
– Nu, Doamne ferește! Mărirea nu-i pentru mine. Mai bine stau în umbră.
Ce, pescarii au fost mari deodată? Au fost oameni simpli.
Dumnezeu a ales oamenii simpli, nu i-a ales după facultăți. Ăia cu facultăți și studii L-au răstignit!
Și așa este și în ziua de astăzi, și-n biserici, și-n mănăstiri.
Oameni mai atei decât ăia din lume. La început or mai fi avut credință dar mărirea schimbă firea.
Asta aș face dacă aș fi stareță: aș începe cu mine.
M-aș pedepsi, mi-aș impune mie unele reguli pentru ca apoi, văzând cele din jur că eu am renunțat la unele lucruri și că mi-am impus niște constrângeri, văzând că eu m-am lucrat, poate ar începe și ele, astea care greșesc, să se dea la brazdă.
– Credeți că ar începe?
– Cred. Da, cred. Fiindcă așa cum este Păstorul așa sunt și oile. Dacă ele văd că fac bine și sunt serioasă și-mi văd de treaba mea, de rânduiala mea, normal că și ele se vor da după mine. Care se vor da. Care nu…
Poate atunci va fi pentru unele un moment de luptă între viață și moarte.
Nu vezi că sunt atâtea care stau un timp și după aceea pleacă? Nici ele nu știu de ce au venit… Și sunt multe cazuri.
Este mereu o luptă între a rămâne și a pleca și nici ele nu știu ce decizie să ia.
Astea poate nu s-ar întoarce. Dar restul, care au conștiință și puțin bun-simț în ele se vor schimba.
Oricum este cam târziu pentru așa ceva. În ziua de astăzi nu mai este timp să punem Păstori drepți și conștiincioși.
Așa oameni așa stăpâni!
Spunea un sfânt părinte cândva – am găsit scris asta și la început nu înțelegeam la ce anume face aluzie – spunea despre timpurile noastre, de acum:
„Dacă totul este stricat și se duce de râpă, la vale, nu mai poți să pui un Păstor care să îndrepte.”
Cu greu se mai poate îndrepta, nu mai poate îndrepta nimic.
Se duce la vale totul și alunecă în prăpastie vrând-nevrând.
Și mai spunea Părintele: „Cel sfânt să se sfințească iar cel rău să meargă pe calea lui.” Fiindcă nu mai este timp de a se îndrepta nimic.
Așa simt și eu.
În ziua de astăzi îngăduie Dumnezeu asemenea conducători fiindcă așa merităm. Nu mai este vremea să fie conducători smeriți și cu dragoste adevărată față de cei pe care-i păstoresc, conducători care să nu caute la ochiul celuilalt ca să vadă cine-i, conducători care să nu facă judecată părtinitoare.
– Măicuță, prietenii ce rol au în viața dumneavoastră?
– Eu nu am prieteni. Prietenii mei sunt doar cărțile și icoanele. Atât.
Sunt o fire mai singuratică și cândva, pe când eram în lume, am avut o încercare cumplită iar de atunci mi-am pierdut încrederea.
Așa că nu pot spune că am prieteni.
Așa da, vorbesc, stau la un dialog, discut, ajut…
Dar ca să spun că am pe cineva prieten asta să știi că nu am. Și nu te mint. Asta este. Sunt o fire mai dificilă.
– Și vă ajută asta? Faptul că nu aveți prieteni vă ajută?
– Da. Într-un fel mă ajută.
Dar m-am autocondamnat la singurătate, la o deplină singurătate.
Fiindcă dacă eu nu mă duc la alții, automat nici alții nu vin la mine.
Sunt o fire mai retrasă, poți întreba toate maicile și o să vezi ce impresie au…
Sunt o fire mai dură, mai respingătoare. Deși nu-s respingătoare, dar mă retrag în mine, nu admir deloc societatea.
– Iubiți viața?
– Nu știu ce să spun…
Nu pun mare accent pe ea. Cât este de la Dumnezeu și cum este de la El da, o primesc. Dar nu țin neapărat, vai de mine, să trăiesc.
Dacă o fi de la Dumnezeu să mor acum sau să mi se întâmple ceva, nu regret absolut nimic.
Nu sunt legată de viață. Nu vreau să pară exagerat ce spun acum dar asta simt. Nu am fost niciodată legată de viață.
– Măicuță, ce rol are în viața dumneavoastră plictiseala?
– Are mare rol. Doar că trebuie să luptăm să o combatem, deși ea ne încearcă de multe ori în viața de zi cu zi.
Ea și ispitele.
Aici este vorba despre lupta cu tine însuți. De momentul acela când, la un moment dat, devii delăsător, ai impresia că totul te doboară, că nu mai poți lupta, că nu mai ai curaj să ieși la luptă.
Și atunci te lași așa, târât de val.
Deși apoi te trezești și te întrebi: „Unde am ajuns?”
La asta duce plictiseala, delăsarea totală.
D-asta spun că nu trebuie să o primim.
Mai ales aici, în mănăstire, nici nu ai timp de așa ceva. Toată ziua găsești ceva de lucru, apoi îți faci pravila, apoi mergi la biserică, apoi ajuți pe aproapele ori te duci la vreo maică mai bolnavă.
Găsești mereu ceva de făcut, nu ai timp să te plictisești. Prea puțin ai timp pentru așa ceva.
Dacă mă întrebi pe mine nu știu dacă am avut două momente de plictiseală în toată viața mea. Dacă or fi fost două.
Zi și noapte, ori lucrez, ori mai apar probleme și-n familie – fiindcă mai sunt cu gândul și la ei și lucrez ca să-i ajut și pe ei ori pe alți necăjiți, mai am multe de făcut și aici, am timpul împărțit, uneori nu mai am timp nici pentru mine.
– Spuneți-mi, familia contează mult pentru dumneavoastră?
– Da. Este tot ce mă leagă de viață, de pământ.
– Vă întreb fiindcă, din câte știu eu, atunci când intri in monahism ți se cere să uiți, să rupi orice legături cu familia, cu lumea…
– Da, asta într-un anume sens.
Dar dacă vezi că ei se zbat în nevoi și-n necazuri iar tu ai puterea și ai posibilitatea de a-i ajuta, de ce să-i lași așa, să se prăpădească?
– Nu știu, vă întreb…
– Ce să întrebi? Conștiința îți spune. Fiindcă eu nu-i mai tratez ca pe părinții mei, ca pe frații mei.
Ei sunt aproapele meu.
Le zic eu „mamă”, „tată”, „frate” sau „soră” dar îi ajut cum ajut pe oricine, cum ajut pe aproapele meu.
Dumnezeu asta ne cere: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.
Eu asta fac, încerc uneori să-i iubesc chiar mai mult decât pe mine.
De multe ori mă las pe mine lipsită de multe și îi ajut pe ei ori pe alți nenorociți.
Fiindcă în lume sunt tot soiul de necazuri și de întâmplări.
Așa că asta este, nu sunt atașată de ei, vai de mine, nu mai pot rezista fără ei. Ca dovadă că am rezistat atâta timp departe de ei, departe de casă, singură printre străini.
Dar mereu îi ajut așa cum ajut pe oricare, ca pe aproapele.
– Dacă nu ați fi intrat în monahism și ați fi rămas în lume ce meserie v-ați fi ales?
– Nu știu.
Eu am avut întotdeauna, și încă mai am, talent la pictură și la muzică. Dar fiindcă nu au fost posibilități să mă dea părinții mai departe am acceptat situația asta și am venit la mănăstire.
Dar am avut și imboldul ăsta, fiind născut creștin și probabil făcându-se și voia lui Dumnezeu, că într-o săptămână m-am și trezit la mănăstire.
Nu știam nimic despre viața monahală atunci când am ajuns aici.
Înființasem corul, la 14 ani eram deja dirijoare de cor la noi, la biserica din sat, dar altceva nu știam, nu pot spune că aveam tragere spre viața de mănăstire.
Asta a fost lucrarea lui Dumnezeu.
El, când le rânduiește, face din ateu cel mai convins creștin. Când săgeata Domnului îți mișcă inima atunci nu te mai poți opune.
Doar au fost atâtea exemple, uită-te la Sfântul Apostol Pavel, care înainte îi prigonea pe creștini. Și câți alții nu sunt… Asta este lucrarea lui Dumnezeu.
Acum însă, dacă tot am intrat în mănăstire, voi da socoteală pentru cele ce n-am făcut. Fiindcă am fost chemată la o viață înaltă și multe n-am făcut. Sunt conștientă de asta. Însă cum o să vrea mila lui Dumnezeu.
– Asta veți spune și la 80 de ani?
– Cât voi trăi, așa o să zic.
Fiindcă sunt conștientă că n-am făcut atât cât am putut, atât cât mi s-a cerut.
Deși, aparent, eram obosită cred că aș mai fi găsit mereu resurse să mai fac ceva.
Iar cât am făcut, primească Domnul. Doar El le mai știe numărul.
Oricum, poate să trăiască omul mii de ani și tot nu va ajunge la o înțelepciune desăvârșită sau la o lucrare tainică desăvârșită.
O să știe că tot o să mai aibă ceva de învățat, de lucrat, că tot nu va face de ajuns.
Asta dacă omul este cu conștiința curată, dacă știe ce gândește și ce vrea de la viață.
Dacă este un om cu suflet curat și simplu.
Dar lipsurile noastre le va completa mila lui Dumnezeu.
Nu poți să fii pământean și să fii perfect, să zici: „Gata, Doamne, le-am făcut pe toate! De acum pot să mor.”
Nu a zis nimeni asta din câte știu eu, că am mai citit și eu câte ceva. Nimeni nu a zis, când a murit: „Gata, Doamne, sunt pregătit de moarte, am făcut tot ce eram dator în viață. De acum pot să mor.”
Așa că omul, atât cât trăiește, este dator să facă, să ajute, să sprijine pe altul…
– Măicuță, spuneți-mi, smerenia aceasta, atât de des întâlnită în lumea monahală, ar putea fi transpusă și în orașe?
– Smerenia fățișă sau lucrată?
– Cea lucrată. Cea fățișă o au mulți, peste tot.
– D-asta te întreb… Despre smerenia fățișă nu avem ce vorbi…
– Conducătorii noștri, domnul Iliescu sau alții…
– Ce, ăștia sunt smeriți?
– Vă întreb și eu…
– Doamne ferește.
Iliescu, acum opt ani, atunci când a venit la Văratec, în 1992, era în campanie electorală și l-am întrebat ceva despre Dumnezeu. Iar el mi-a zis că este ateu convins.
Și nu vezi acum, peste noapte, i-a dat Dumnezeu credință de face niște cruci mai mari decât fac călugării…
Este ceva strigător la cer.
Măcar stai domnule, să te știe lumea cine ești.
– Dar n-ar fi bine ca smerenia lucrată să existe și în lume, nu doar în mănăstiri?
– Păi, este obligat tot omul să fie smerit.
Fiindcă tot ce are a primit în dar. Tot, de la înfățișare, la tot.
Este un dar ceresc, fiecare om în parte este cea mai mare minune.
Așa că trebuie să fim conștienți și să mulțumim cu smerenie lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dat. Pentru mintea lucidă, pentru rațiune, pentru tot ce avem dat în dar.
Și să punem în practică cu smerenie apoi, cu ele să ajutăm aproapele.
D-asta spun, suntem datori să ne smerim mereu, fiindcă nu facem nimic doar cu puterea noastră.
Totul este de la Dumnezeu.
– Care credeți că este rolul creștinului în zilele noastre? Uitați, suntem în anul 2000…
– Dar oare mai are vreun rol creștinul?
– Asta vă întreb și eu, mai poate ajuta creștinul cu ceva?
– Exact. Mai are vreun rol? Asta te întreb. Credința lui mai este statornică, așa cum era înainte? Nu s-a clătinat oare?
Acestea sunt întrebările. Mai este credința care poate avea un rol în inima credincioșilor?
Mă uitam când mă mai duceam acasă ori când mă mai trimiteau cu icoana pentru ploaie, era peste tot o necredință crasă. Erau duminica și în sărbători la arat, la tăiat porumbul, la muncile câmpului… noi veneam cu icoana pentru ploaie și ei ne luau în derâdere.
Este o necredință cumplită peste tot.
Puțini sunt cei care mai țin astăzi predaniile, tradițiile. Până și animalul ăla, care toată săptămâna îl muncești la câmp, trebuie să se odihnească și el o zi.
Până și Dumnezeu s-a odihnit.
Deci asta este întrebarea corectă: mai este credință pentru ca apoi să mai poți avea un rol în lume, ca creștin? Puțini oameni mai au credință.
– Care credeți că este viitorul omenirii?
– Asta numai Dumnezeu știe…
– Atunci vă întreb care este viitorul României…
– Tot Dumnezeu știe. Cine-s eu să îți răspund la întrebarea asta? Sunt doar un pumn de cenușă. Dacă suflă acum duhul lui Dumnezeu peste mine mă împrăștie în toate țările, în toate părțile. Așa că nu știu eu să-ți răspund la întrebarea asta.
– Credeți că este ceva mai rău, mai traumatizant decât dictatura?
– Vezi tu, și dictatura a avut părțile ei bune. Mă refer la ceea ce am trăit noi sub Ceaușescu. A avut și dictatura asta părțile ei bune și părțile ei rele, care au fost foarte rele. Cum are fiecare om sau fiecare activitate din viață. Fiindcă faci un lucru dar acel lucru nu este în totalitate bun, mai are și câteva lipsuri. Așa și cu dictatura prin care am trecut.
Însă regret că tot ce s-a făcut pe timpul lui se vinde, se distruge, rămâne în paragină. Țara ajunge o ruină, mergând pe drumul ăsta.**
Astăzi spunem că atunci era dictatură și acum avem democrație. Păi, asta nu e demo-crație, este demono-crație.
Nu vezi că fiecare înțelege democrația asta, libertatea asta, cum vrea? Din păcate, am luat tot ce este mai urât și mai rău din Occident.
Dar, după cum ți-am spus, astăzi conducătorii nu mai fac ce trebuie pentru țară, fac doar pentru interesul și mintea lor, fac totul după bunul lor plac. Nu mai contează țara.

VA URMA

________________________________________

[1] Protopopul Lucian Leonte

*Era perioada marilor privatizări, în fapt adevărate tunuri economice și imobiliare, care au lăsat milioane de oameni fără locuri de muncă. De unde și exodul masiv care a urmat aderării țării la UE.

**Interviul este realizat în anul 2000, perioadă în care România trecea printr-o gravă criză economică și încă pendula între Est și Vest. Odată cu aderarea la NATO (2004), parcursul democratic și european al țării a fost definitiv stabilit.

1 Comment

  1. Ioana Ghita 1 aprilie 2020

    Un suflet atat de drept…atat de rar….ai plecat…
    Ne-ai ramas acolo într-un colț de inimă…🖤

    Mulțumesc, celor care au redat cuvintele ei…este ea…da….ea …🖤

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *