LOADING

Type to search

Maica Olga Gologan. Patru decenii de la mutarea la cele vesnice

Ortodoxie si traire

Maica Olga Gologan. Patru decenii de la mutarea la cele vesnice

Share

prof. drd. Vincentiu  Dascalu

Confundam , adesea, bucuriile cu fericirea. Primele sunt simptome ale prinderii vartoase de aceasta lume. Cea de-a doua este rod al implinirii. Implinire care este ea insasi chip daruirii Domnului. Adica descoperirii Lui. In cel de alaturi. Acest adevar este insasi miezul vietii monahale. Fericirea ca inflorire a credintei. Senina. Smerita. Jertfa -caramida a rostuirii existentei. Aceasta este, de fapt, istoria vietii maicii Olga Gologan.

S-a nascut la 23 mai 1889, intr-un sat din Ialomita. Parintii- ardeleni din zona Brasovului, stabiliti in Braila, parasesc curand lumea aceasta. Sub grija matusii sale, Epiharia Moisescu, intra ca sora la Manastirea Tiganesti, in octombrie 1896. O decizie iscata de marea iubire fata de Dumnezeu. Matusa sa,schimonahie la Tiganesti, parte a  obstii Manastirii Suzana, din frageda tinerete, este o “revolutionara”. Scopul sau – smulgerea manastirii din perceptia, falsa adesea, a opiniei publice.
Pentru maica Epiharia, Biserica este centru comunitatii, reper si model. De aceea, scopul sau este limpede: ” Vreau sa fac o manastire cu persoane culte.”Si ajutorul Domnului nu intarzie sa vina. Una dintre piesele acestui demers este maica Olga. Dupa ce urmeaza cursurile Scolii Normale din Bucuresti, devenind educatoare, preda la Leaganul de copii Sfanta Ecaterina, condus de matusa sa. Si astfel, incepe urcarea caii fericirii.  La 27 iunie 1910 este tunsa in monahism si, curand, ia fiinta Asociatia Acoperamantul Maicii Domnului. Visul maicii Epiharia devenea realitate.
Pentru tanara Olga este doar temelia slujirii. Dornica sa nu fie doar “functionar social”, considerand ca ajutorul oferit celuilalt nu poate sa fie doar gest si cuvant ci insasi slujire, cauta o manastire care sa ofere spatiul necesar dezvoltarii Asociatiei. Dupa numeroase rugaciuni si cautari, afla locul desavarsit – Sfanta Manastire Bistrita din Valcea. Manastirea este pustie. Neingrijita. De veghe – un singur monah. Si racla cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul. La 20 iulie 1913, de praznicul Sfantului Prooroc Ilie, manastirea intra in straiul unei   noi varste.  Piesa dintai a asociatiei este  orfelinatul . Urmeaza, apoi, gradinita. Scoala elementara. Seminarul monahal. Liceul de fete. Tinerele care intra in monahism continua sa fie sprijinite de obste pentru urmarea studiilor superioare. In 1925, maica Epiharia, cea care carmuise asociatia, se retrage la Manastirea Horezu.
Maica Olga, care fusese , pe rand, educatoare, invatatoare, profesoara, preia conducerea asociatiei. Alaturi ii sta sora sa, Teodosia, intrata si ea in monahism in iunie 1913. Raspunderea este mare. Greutatile – de la probleme administrative la lipsa alimentelor, de la lemne pentru incalzit la indiferenta autoritatilor – numeroase. De aceea rugaciunea devine tot mai puternica. Terenul manastirii, impartit intre livezi si gradini sustine viata asezamantului din punct de vedere economic. De asemenea, harnicia obstii. Si sporita credinta a maicii Olga care, departe de a conduce, indruma cu smerita tarie intreaga asociatie. Prezenta la slujbe si in clasa, daruindu-se si indrumand, curand devine “mama Olga”.
Cea care refuza sa sarute mana reginei Maria afirmand ca  “eu sunt calugarita, iar calugarul este mai presus de ingeri, deci e mai presus de oameni”, obtinand, astfel, respectul si  sprijinul suveranei pentru asociatie . Cea care regizeaza spectacole cu elevele sale – “fetele mamei”, cum le numeste- .Cea care toarce cu furca, in ceasurile de tihna, continuand sa se roage.
Cea care il primeste pe generalul Ion Antonescu, cu domiciliu fortat la Bistrita asa cum, peste ani il va primi, cu materna grija, pe tanarul Bartolomeu Anania. Dar mai ales,  cea care incredinteaza orfanii Maicii Domnului, in fiecare dimineata ingenunchiind inaintea icoanei Maicutei spre a cere ajutor. Si ajutorul vine. De fiecare data. 
In 1943 primeste si ascultarea de stareta a Bistritei. Teoretic, jugul devine mai greu. Practic nimic nu se schimba. Nici rugaciunea. Nici osteneala. Cu atat mai putin nadejdea. Mai ales ca numarul orfanilor creste. Sute de copii sunt evacuati. De la 300, numarul vietuitorilor creste la 700. Insa dragostea maicutelor ramane aceeasi. Pentru maica stareta, fiecare dintre cei ce vin este un dar. Iar grijile sunt acoperite in graba de neaua nadejdii. Chiar si atunci cand viscolul timpurilor se inteteste. Dupa razboi vin anii de foamete; orfanilor li se adauga  copiii satenilor  din sate.
Sunt primiti cu bucurie iar mesele devin prilejuri de comuniune. Iar unde saracia este mai aspra , maica Olga trimite tinere cu hrana pentru cei in nevoie. Pentru ca, sub Acoperamantul Maicii Domnului, al carui acatist este citit in fiecare dimineata la manastire, Bistrita nu cunoaste lipsuri . Dar nici incercari.
Noul regim este hotarat sa desfiinteze asociatia. Initial vin pretextele – cuib legionar, refugiu pentru elemente dusmanoase. Apoi , concluzia – statul comunist este in masura sa aiba grija de orfani singur. Patriarhul Justinian Marina decide sa sprijine Bistrita transformand-o in Stavropighie Patriarhala. Maica Olga insista pe langa autoritati. In zadar. Copiii sunt trimisi in diverse colturi de tara.
Seminarul monahal este mutat la Horezu. La 8 septembrie 1949, de praznicul Naterii Maicii Domnului, asociatia  devine amintire. Pentru maica Olga este evident ;risipirea tezaurului ei constituie voia Domnului. Raman doar  monahiile . Pentru noua putere este doar inceputul. Profitand de confruntarile din zona  dintre o grupare de partizani si Securitate, de sprijinul oferit de obste rezistentei, maica Olga si alte patru maici sunt duse la Craiova pentru cercetari. Maica stareta este eliberata dupa trei luni.
Parte din maici sunt mutate la Tismana. In 1954, Olga Gologan este silita sa demisioneze din functia de stareta. Nu se impotriveste. Pentru ea este doar voia Maicii Domnului. De aceea, hotaraste sa continue a fi de folos. Scrie scrisori fostelor eleve oferind sfat si mangaiere . Se roaga.Inaintea raclei Sfantului Grigorie. Participa la Sfanta Liturghie. Canta la strana. Compune acatiste. 
Cinci ani mai tarziu, alaturi de sora sa,maica Teodosia, este silita sa paraseasca manastirea. In zelul lor, comunistii incalca ei insisi prevederile decretului 410/1959 deoarece surorile Gologan aveau 70, respectiv 65 de ani; pentru femei, varsta minima de ramanere in monahism este 50 de ani.
La inceput sunt gazduite de o vaduva care locuieste in apropierea manastirii. Ulterior, prin grija Patriarhului Justinian, sunt aduse la Manastirea Viforata. Si aici se afla sub supravegherea vigilenta a “tovarasilor”. Si aici maica Olga isi continua misiunea. Singura grija – sa nu ii tulbure pe ceilalti. Dupa jumatate de secol de slujire , intalnirea cu Hristos este asteptata cu smerenia care animase intreaga sa lucrare.
La 29 iulie 1971, maica Olga Gologan trece la cele vesnice. Adormirea sa este prilej de culegere a bogatului rod- multi dintre orfanii pe care i-a ingrijit vin sa o conduca pe ultimul drum. Infruntand vremurile si orice alt risc. Teoretic pentru a aduce “un ultim omagiu”.
De fapt, pentru a multumi. Si pentru a fi, ei insisi litere ale fericirii unei monahii pentru care jertfa nu a fost decat samanta neostoitei fericiri.
Caci exista bucurii si fericire. Ultima – chip incredintarii voii Domnului. Descoperirii Lui. In cel de alaturi. Acum, la patru decenii de la mutarea la Domnul a maicii Olga, viata sa – sir de nevointe- ne este de folos definitie a curatei fericiri.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *