Mândria de a fi un ortodox smerit

Când am venit în Germania, primul lucru care mi-a atras atenția sau mai bine zis, m-a șocat, au fost acei nemți “ciudați”, cu părul vopsit în culori stridente, cu brățări sau cercei pe față, îmbrăcați mai ciudat. În sinea mea mă întrebam, ce-s cu oamenii aceștia fără Dumnezeu, și într-un fel, am dezvoltat înăuntrul meu sentimentul “ortodoxului mândru”, care provine dintr-o țară cu valori şi tradiții, dintr-o țară unde sacralitatea încă mai există. Mă simțeam cumva mai binecuvântată și norocoasă că nu m-am născut în Germania sau în locul acestor oameni.

Ca să fiu sinceră, aproape toții străinii care vin în Germania și privesc din afară, judecă mai mult sau mai puțin acești oameni diferiți de restul societății. Oricum, cel puțin un “Doamne ferește” îți trece prin cap, când treci prin fața unor oameni ca aceștia, mutilați de cercei şi vopsele. Ba mai mult, susții că tu nu îi judeci, și că te vei ruga pentru ei. Iar astfel îți îndeplinești datoria de frate ortodox. Dar înăuntrul tău tot există sentimental acela “Cât de mult m-a binecuvântat Dumnezeu”, care de fapt s-ar traduce, “Ce bine că nu sunt eu în locul lor și îți mulțumesc Doamne că eu nu sunt așa”. Problema pusă total greşit, după cum și întâlnim o situație asemănătoare în Evanghelie (rugăciunea vameșului și a fariseului) și care ascunde de fapt o subtilă mândrie și fățărnicie.

De curând mi-am dat seama că am pus problema foarte greșit.

Am cunoscut aici încă din primele zile o nemțoaică, Luisa (am ales un nume fictiv). Ceea ce mi-a atras atenția la ea au fost zecile de tăieturi pe care le avea pe brațe. Avea și piercing în nas și în buză. În timpul facultății nu își permitea, dar pe timpul vacanței își făcea părul albastru, verde, său și-l rădea și își făcea creastă pe mijloc. Ca să încerc să scurtez povestea, voi spune simplu, că în timp ne-am apropiat tot mai mult una de alta, ea s-a atașat de mine încă de la început. Și spre surprinderea mea, mi-am dat seama curând ce suflet mare și sensibil are Luisa.

Se oferea mereu să mă ajute, era foarte săritoare în diversele probleme pe care le aveam ca și proaspătă studentă într-o țară stăina, chiar și atunci când nu îndrăzneam să cer ajutorul cuiva.De multe ori a insistat să îmi facă câte o cinste, știind că îmi este mai greu material aici. Și trebuie neapărat să precizez, că acest lucru este foarte atipic pentru un neamț, anume să fii atât de prietenos, de deschis și de grijuliu față de problemele altora, chiar și nemții ei între ei, darămite așa o afecțiune față de un “auslănder “(așa cum suntem noi străinii numiți).

Ea m-a făcut să mă simt acceptată atunci când simțeam ostilitate din partea altora. Știam că pot apela la ea la orice oră când aveam nevoie, când mă simțeam singură. Și ca să fiu sinceră, eu nu știu dacă aș fi oferit atâta timp din timpul meu, atâta grijă ca să ajut un străin venit în țara mea, cum a făcut Luisa. Nu din răutate sau indiferență, dar probabil aș fi fost prea absorbită de numeroasele mele probleme din România. Și nu dau aici vina pe sistemul românesc, ci pe egoismul și scuzele mele.

Deși ne apropiasem mult, nu am îndrăznit niciodată să o întreb de ce se taie, ci am lăsat-o pe ea să deschidă subiectul. Ceea ce s-a și întâmplat de curând.

Povestea ei sună cam așa. Începând cu vârsta de 10 ani, a fost sistematic violată de niște bărbați, până la vârsta de 13 ani. Părinții ei sunt despărțiți, cu tatăl ei nu mai avea nici un contact, iar mama ei era într-atât de ocupată cu problemele personale, încât, ca și asistentă medicală, nu a fost în stare să observe că propria ei fetiță a rămas însărcinată de două ori, ajungând chiar până în luna a patra! Luisa nu a vorbit cu nimeni de frică, și și-a provocat singură ambele avorturi.

Dumnezeu știe cum a supraviețuit. Iar de aici au apărut tăieturile pe mâini, picioare, pe burtă. Mi-a zis că și le face pentru că se simte vinovată și se urăște. A stat mai multe luni într-un spital de psihiatrie. Din păcate, problema ei este faptul că nu poate să își dezvăluie trecutul psihiatrilor, nici măcar până în ziua de azi. Ascunde acest lucru, dintr-un sentiment de frică sau rușine. Nimeni nu știe, decât vreo 3 persoane mai apropiate, și eu, mai nou. Am încercat să vorbesc cu ea, să o conving să vorbească cu doctorii despre asta, dar înăuntrul ei se dă o luptă foarte complexă, pe care noi nu o putem înțelege.

De ce am povestit toate acestea? Pentru a scoate în evidență faptul că nu avem nici un drept să catalogăm sau să judecăm acești oameni care dinafară pot părea doar niște teribiliști sau oameni care vor să iasă în evidență. Niciodată nu putem ști, ce se află în spatele acestor măști cu adevărat, ce se află în trecutul lor, din ce motiv au ajuns așa. Aparențele, într-adevăr înșală. Și mai trist este când persoana în cauză are un suflet frumos, iar noi o etichetăm negativ.

Și ca să mai precizez un lucru. Luisa are acum 23 de ani. La 20 de ani, i-a murit prietenul de cancer, exact de ziua ei de naștere. Iar cu acest lucru mi-am dat seama cu adevărat ce persoană puternică e Luisa de fapt. Cum a reușit ea să nu se piardă de tot, să nu se sălbăticească, ba mai mult, sufletul ei este capabil de atâta bunătate și sensibilitate. Are o bucurie când îi poate ajuta pe alții, o bucură chiar și ideea de a ajuta bătrâni, de a avea grijă de ei. Mă gândesc că alții se pierd atât de ușor când de exemplu se despart de prietenul/prietena lor. Eu una nu știu dacă aș fi reușit să rămân atât de puternică, dacă aș fi trecut prin ce a trecut ea, și încă să păstrez dorința în mine de ajuta pe alții, de a mă smeri, pentru a mă concentra pe bucuria altora.

Încă un aspect, cu asta voi încheia și care de fapt, clarifică puțin mai bine titlul care parcă se bate cap în cap. Să încercăm să nu mai judecăm atât de aspru Occidentul, respectiv Germania, de cât de pierduți sunt ei spiritual comparativ cu România. Bineînțeles, în România încă există ceva minunat și sacru, ceva dincolo de cuvinte. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat asta ca să ne ridicăm mai deasupra decât restul popoarelor și să batem cu pumnul în piept că noi încă avem principii morale și nu suntem așa lipsiți de Dumnezeu ca cei din celelalte țări. Ar trebui să folosim darul acesta minunat al Ortodoxiei, pentru a-i ajuta şi a ne ruga pentru ceilalți, și nu pentru a ne simți mai binecuvântați decât alții. Nu acuz pe nimeni personal, dar am observat în general atitudinea asta de român „mândru că e un smerit ortodox” (chiar și la mine). Sună paradoxal, dar cam așa stă situația în multe cazuri.

Și să nu mai judecăm după aparențe. Există unele persoane, care își pun o mască ce șochează, o mască ce i-ar face pe mulți oameni să creadă că acele persoane și-au deschis drumul singuri spre iad. Dar sub acea mască, spre surprinderea noastră, poate exista un suflet mai ortodox, decât al multora care sunt din naștere ortodocşi și care merg la biserică, dar sunt prea cufundați în problemele personale zilnice, încât să se mai îngrijească de problemele fraților lor și să își sacrifice timpul, doar din bucuria de a vedea că au reușit să aducă o ușurare în sufletul lor sau un zâmbet pe buzele lor.

Sper că această experiență a mea să fie de folos și altora.

S.