Marea Muceniță Ecaterina

Sfântul Ambrozie de la Optina s-a născut pe 23 noiembrie 1812 într-un sat din gubernia Tambov, fiind fiul paracliserului Mihail Teodorovici Grencov şi al Martei Nicolaevna. Din botez el s-a numit Alexandru şi era al şaselea copil al familiei.

Şcoala primară a început-o abia la 12 ani, însă s‑a dovedit un foarte bun elev şi a fost primit la Seminarul Teologic din Tambov, pe care l-a absolvit în iulie 1836.

Sociabil şi hazliu, aşa cum singur recunoaşte, Sfântul nu se gândise niciodată să meargă la mânăstire, deşi erau unii care îi preziceau asta. Cu un an înainte de a termina Seminarul, tânărul Alexandru s-a îmbolnăvit rău şi a căzut la pat. Conştientizând gravitatea bolii, se pregătea deja de plecare din lumea aceasta. Atunci, speriat, s-a gândit să făgăduiască lui Dumnezeu că dacă se va însănătoşi, se va face monah. Şi, după ce a făcut această făgăduinţă în cugetul său, s-a însănătoşit în chip minunat. Din clipa accea, a început o luptă între glasul conştiinţei şi tentaţiile trecătoare ale lumii. A mai amânat decizia finală şi s-a angajat profesor. Întâi particular, pentru copiii unui moşier, apoi la Şcoala Duhovnicească din Lipeţk.

Odată, pe când se plimba prin pădure, după cum obişnuia, s-a oprit lângă un pârâiaş. Ascultând susurul lui a auzit desluşit: „Lăudaţi pe Dumnezeu!”. A rămas şi a ascultat îndelung, însă cuvintele se auzeau clar şi limpede. Altă dată, mergând să-l viziteze pe stareţul Ilarion, un bătrân îmbunătăţit, a primit de la acesta cuvânt direct: „Mergi la Optina! Eşti de trebuinţă acolo!”. Nu după mult timp, la sfârşitul lui septembrie 1839, Alexandru a înţeles că nu mai putea rămâne în lume şi a plecat la Mânăstirea Optina.

În noiembrie 1840, fratele Alexandru a fost transferat la schit, unde a primit ascultare la bucătărie. A devenit apoi rasofor şi, încet-încet a pornit pe drumul desăvârşirii duhovniceşti, învăţând smerenia şi ascultarea. În anul 1842, Alexandru a fost tuns în monahism cu numele Ambrozie, după Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului. Apoi, a fost hirotonit ierodiacon şi, în 1845, ieromonah. Deşi încă foarte tânăr, sănătatea nu îi permitea să slujească uşor. Uneori era atât de slăbit, că nu putea ţine Sfântul Potir cu o singură mână. Vreme de aproape 50 de ani, a suportat aceste mari dureri. În 1848, la vârsta de numai 36 de ani, din cauza agravării stării lui de sănătate, Sfântul Ambrozie a fost scutit de orice ascultări. Suferinţa l-a făcut însă să aibă o iubire şi o bunătate extraordinară faţă de toţi oamenii, oricât de păcătoşi ar fi fost.

Sfântul a căpătat de la Dumnezeu mari daruri duhovniceşti. Avea puterea de a vindeca bolile sufleteşti şi dobândise şi darul înainte-vederii. Zeci şi zeci de oameni îl căutau zilnic. Oameni simpli sau importanţi, cu toţii plecau impresionaţi şi folosiţi.

În noiembrie 1840, fratele Alexandru a fost transferat la schit, unde a primit ascultare la bucătărie. A devenit apoi rasofor şi, încet-încet a pornit pe drumul desăvârşirii duhovniceşti, învăţând smerenia şi ascultarea. În anul 1842, Alexandru a fost tuns în monahism cu numele Ambrozie, după Sfântul Ambrozie, episcopul Mediolanului. Apoi, a fost hirotonit ierodiacon şi, în 1845, ieromonah. Deşi încă foarte tânăr, sănătatea nu îi permitea să slujească uşor. Uneori era atât de slăbit, că nu putea ţine Sfântul Potir cu o singură mână. Vreme de aproape 50 de ani, a suportat aceste mari dureri. În 1848, la vârsta de numai 36 de ani, din cauza agravării stării lui de sănătate, Sfântul Ambrozie a fost scutit de orice ascultări. Suferinţa l-a făcut însă să aibă o iubire şi o bunătate extraordinară faţă de toţi oamenii, oricât de păcătoşi ar fi fost.

În toamna lui 1871, printr-un concurs de împrejurări care vădesc încă o dată dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, stareţul Ambrozie a dobândit o moşie destul de întinsă, de aproape 400 de hectare de teren, în satul Şamordino. Atunci bătrânul a rânduit ca acolo să locuiască maica Ambrozia cu cele două nepoate ale sale, dar, după moartea lor prematură, acolo s-a fondat în timp o frumoasă mănăstire de maici în cinstea icoanei Maicii Domnului din Kazan.

Treptat, bătrânul stareţ s-a retras aici şi de aici a şi plecat la Domnul, după o îndelungată suferinţă, în data de 10 octombrie 1891. Vestea morţii sale s-a răspândit prin telegrame pretutindeni. Mii de oameni s-au pornit să‑l petreacă pe iubitul lor părinte. Abia luni, pe 14 octombrie, sicriul cu trupul Sfântului a ajuns la Optina, iar slujba de înmorOptina, iar de înmormântare a avut loc a doua zi, pe 15 octombrie, la prăznuirea icoanei atât de iubite de stareţ, Sporitoarea Grânelor.

Silviu‑Andrei VLĂDĂREANU