Maria preoteasa

Noiembrie este perioada din an pe care sufleteşte o străbat cel mai greu.

Lumina zilei din ce în ce mai zgîrcită, apăsarea cerului înnegurat, ceaţa, pămîntul gol şi umed, dezgolit de frumuseţe, îl adulmec cu groază în nări şi parcă simt gustul jilav al pămîntului în cerul gurii căci îmi aduc aminte că de-a rînd, în noiembrie, am condus spre groapă o mulţime din oameni dragi sau cunoscuţi.

 

N-am să-l pot uita niciodată pe părintele Nicodim de la Prislop sfîrşindu-se într-un un salon de terapie intensivă la o clinică din oraş, barba lui albă impecabilă, lupta smerită dar neînvinsă cu care se stinge un monah adevărat pe un pat de spital. A fost îngropat, smerit, la picioarele Părintelui Arsenie Boca, la Prislop.

Paisprezece noiembrie 2005, a fost una din zilele grele din viaţă, plină de durere. Cu atît mai mult cu cît nici nu ne trecea prin cap ceea ce urma să se săvîrşească. O zi în care am început să simt, real, respiraţia morţii în propria-mi ceafă. Zi de zi.

Ţin minte că afară era urît, ploua-ningea, şi am început să mă uit pierdută spre fereastră. M-a copleşit sentimentul acut că pierd ceva definitiv.Ţin minte că m-am surprins plîngînd şi nu înţelegeam ce mi se întîmplă. Şi m-am gîndit aşa, cu o stăruinţă neobişnuită la Maria, cumnata mea, că ar trebui să o sun să văd ce mai face.Vorbeam rar, de obicei nu răspundeau la telefon decît după insistenţe lungi. De multe ori nouă acest fapt ne tăia tot avîntul comunicării. Eram la masă, a urmat acel telefon care ne-a încremenit gesturile şi ne-a lăsat fără grai. Maria murea, se stingea la 34 de ani, în urma unui accident în drum spre botezul finuţei Anastasia, pe care n-a apucat să-l mai împlinească ca naşă. Am aflat, mai apoi, că au fost vreo două ore de agonie, salvarea nu a venit la timp, apoi în alergarea de la un spital la altul s-a stins, în urma unei hemoragii interne diagonsticate abia la autopsie. În maşina salvării a cerut apă însă salvarea nu era dotată cu apă, în disperare de cauză părintele Ştefan, fratele geamăn al părintelui meu, şi-a apropiat ochii înlăcrimaţi de buzele ei arse de sete. Apoi, privirea ei s-a înţepenit…

Era aproape imposibil să nu te întrebi cum şi de ce o femeie tînără, mamă a trei copilaşi cu vîrste între 1 an şi cîteva luni -4 ani, preoteasă devotată şi cuminte, moare. Era mult prea dureros.

 

Ultima oară ne văzusem în vara acelui an, de Sînzîiene. Era cu copiii la ţară. Mai tristă şi adîncită ca pînă atunci. Nu trecuse nici aproape doi ani de la moartea mamei ei, preoteasa Laurenţia. Suferinţa şi pierderea mamei a afectat-o enorm.Îşi dorea cu ardoare o casă, a lor, aşa cum nu avusese niciodată ca loc de echilibru familial, încercată încă din copilărie împreună cu părinţii ei în repetate rînduri să locuiască în mai multe case parohiale. Şi eu aveam acelaşi gînd, aceleaşi probleme ca ea, doar că undeva ne separam în felul de a gîndi. Era foarte preocupată de copii, voia tot ce era mai bun pentru ei, motiv pentru care am avut ispita de a o judeca, de unde să mă gîndesc ce puţin timp mai îi era îngăduit de la Dumnezeu să şi-l petreacă ca mamă alăturea de Anastasia, fiica cea mare, Ioana şi micul Alexăndrel. Totul era concentrat pentru ea şi eu, nu aveam cum să ştiu.

 

Ne-am despărţit frumos, o ultimă revedere, noaptea, în holul casei de la ţară mi-a pus mîna uşor pe umăr şi mi-a zis:,,O să fie pînă la urmă cumva…Simt că în toamnă se va întîmpla ceva în bine şi pentru voi” … M-a mai sunat odată pentru două icoane, mi le cerea să i le pictez, cu Sfinţii Arhangheli, dar, nu am mai apucat să i le fac.

La ţară îi plăcea să se plimbe cu copiii pe la puntea de peste un părîiaş ce traversa grădina, aproape sec de ani de zile . Chiar am remarcat că aşezase pe un stîlp, o cruce frumoasă împletită de ea din cîteva nuieluşe. După ce Maria a plecat de la ţară, ca niciodată, a venit o furtună şi apele umflate ale părîiaşului au distrus puntea, locul preferat de ea.

 

Maria a fost o preoteasă născută pentru această slujire. Fiica părintelui Petru Vamvulescu şi a doamnei Laurenţia, l-a cunoscut de mică pe Părintele Arsenie Boca. A crescut cu dragoste şi frică de Dumnezeu, pentru biserică şi rugăciune. Aproape că nu era slujbă de la care să lipsească. Profesoară de religie îndrăgită de elevi, avea şi talent la pictură fiind absolventă de şcoală populară de artă. Căsătorită cu preotul Ştefan Negreanu, a devenit mama a trei copii.Îi plăcea să îmbodobească cu dragoste biserica, împletea cruci, ghirlande, etc. Dorea foarte mult să picteze icoane dar nu a mai apucat. Mereu îmi spunea: ,,Ce bine că pictezi!…” Atît ea cît şi mama ei m-au încurajat mereu în pictură, iar gestul lor de susținere, n-am să-l uit.

 

În noaptea privegherii ei, înainte de a fi îngropată, ne-am odihnit cîteva ceasuri în patul unde dormea ea de obicei.N-am să uit niciodată imaginea de la căpătîiul patului , un vraf înalt de cărţi de psihologie, de creştere şi îngrijire a copilului….