Mărturia pascală a lui Grigore Leșe

Lucrez intens la o carte cu Grigore Leșe. Mai precis, e vorba despre autobiografia maestrului, care are iz de roman de aventuri, accente de dramă romantică și secvențe de Pateric românesc. Chipurile umilinței va fi titlul acestui volum de excepție, cum nu s‑a mai scris, cu un posibil subtitlu: Evadat din propria viață… Am înregistrat mărturiile artistului în toate locurile prin care a peregrinat, a fost umilit și s‑a ridicat, am realizat sute de fotografii și ore întregi de filmări – căci vom avea la sfârșit o carte‑obiect, care va conține și acest film de o sinceritate frustă, dureroasă. Între două avioane i‑am luat acest interviu despre cum arătau zilele pascale în Țara Lăpușului, acum 50‑60 de ani. O altă lume, un alt popor, parcă și o altă credință…

 

Grigore dragă, cum era atmosfera de Sfintele Paști în satul copilăriei tale?

Pentru familia mea, de sărbători trebuia să fie timpul bun, locul curat și sufletul primenit! Astea erau cele trei condiții esențiale pentru o bună așezare de Paști.

Cum se primenea sufletul în acele vremuri?

Prin pregătire serioasă. Venea lăsatul secului, când tata zicea: „Năstăsie, până la «Hristos a înviat» gata cu băutura, om pune‑o jos, gata cu zile cu păcat. Atunci, la Paști, om bea un pahar cu vin. Trebuie să mă spovedesc, trebuie să mă cuminec, trebuie să fiu smerit, să pot fi iertat de păcate”.

Oamenii aveau conștiința păcatului?

Păi, cum adică?! Fiecare știa ce a păcătuit, se ducea să‑și spună păcatele, care erau grele, și le spovedeau din vreme. Cine rămânea în Săptămâna Mare nespovedit, acela nu era în rânduială. Atunci se citeau cele 12 Evanghelii, era Prohodul; or să te duci tu la Prohod nespovedit – păi, nu te mai spovedea nimeni! „Dragul tatei, când te duci să te spovedești?”, așa îl auzeam pe tata. Ne trezeam de dimineață, nemâncat, și mergeam laolaltă cu toți băieții. Era pe atunci un preot extraordinar – Petre Șuteu – care ne spovedea și ne cumineca.

Toți copiii din sat?

Toți copiii din sat! Cine nu era spovedit nu era nicicum, nu‑l respecta nimeni în sat. Era ceva de neconceput pentru oamenii de atunci să stai nespovedit.

Pe la ce vârstă era asta?

De prin clasa a patra, și întrebările erau pentru vârsta noastră. Ne întreba preotul dacă ne ziceam rugăciunile zilnice. Care anume?, ne și punea să i le zicem preotului, să vadă dacă le știm cu adevărat. Ne verifica. Primele rugăciuni au fost „Tatăl nostru” și „Îngerașul”. Rugăciunile astea le‑am învățat de la mama Varvara, adică de la bunica din partea tatălui.

Acum te mai rogi?

Cum să nu?! În toată dimineața. Nu ies din casă fără să fac rugăciunea către Dumnezeu. Eu am o rânduială. Acum locuiesc în zona Baicului, într‑o mansardă. De cum mă scol, aprind lumânarea. Am tămâie, pun cărbune și încep rugăciunea. Fac asta în fiecare zi. Și lumina de la lumânare mă însoțește în pregătirea mea. Cu tămâia se schimbă tot aerul din cameră, capeți alte puteri. Am o energie specială în tot locul unde trebuie să merg: televiziune, concerte, întâlniri…

Așadar, în sat se spovedeau toți copiii…

Și cei mici, dar și bătrânii. Se duceau bătrânii, se duceau însurații, toți! Noi mai mergeam și la mânăstire, la Rohia, când am crescut ceva mai mari. Mergeam cu prietenii să ne spovedim la Rohia. Ne puneam cu toții în motor, dis‑de‑dimineață, și porneam spre mânăstire.

Mare fiind, te‑ai certat vreodată cu Dumnezeu?

Răzvan, știi când se ceartă oamenii cu Dumnezeu? Atunci când nu sunt în rost! Când omul se crede mai tare ca Dumnezeu, dar și când apare nemulțumirea.

Nemulțumirea e semnul ieșirii din rost?

Da. Crezi că ar trebui să conduci tu lumea, orgoliul ți‑e prea mare, nu mai ești smerit – atunci nu mai ai cum să fii cu Dumnezeu. Nu mai încape și El în tine. Prin horile mele, Dumnezeu e în mine, înlăuntrul meu. Ca să poți hori, trebuie să ai har. Iar acesta vine de la Dumnezeu. Mama mi‑a dat glasul moștenire, iar harul e de la Dumnezeu. Când ai har, se zice că Îl ai pe Dumnezeu în tine.

Cum recunoaștem harul care e în noi?

În cazul meu, doar în ultima perioadă: am avut de făcut trei emisiuni la TVR. Am avut concert la Ateneul Român, am avut concerte grele, de autor, la Iași, la Satu Mare, la Otopeni, iar acum lucrăm împreună la cartea autobiografică. Dacă nu ai har, nu poți face nimic. În concerte trebuie să‑ți arăți sensibilitatea și să coboare harul lui Dumnezeu peste tine, peste energia ta. Harul este dătător de bucurie, de fericire – să o spunem direct! Noi trebuie să mulțumim în tot timpul că Dumnezeu ne dă har, dar ni‑l poate și lua de la noi. Dacă El vede că îți bați joc de har, ți‑l ia! Dumnezeu singur alege, iar de mine a avut grijă…

Cum arăta ziua de Paști în Stoiceni, satul tău din Țara Lăpușului?

Era o zi specială. Mai întâi, mergeam la Înviere. Dar și mai întâi, copii fiind, ne plăcea când se bătea cu crucea în ușa bisericii. „Cine e împăratul măririi?”. Iar când preotul zicea „Veniți de luați lumină!”, nouă ne plăcea să luăm lumina chiar de la el. Mare fiind, m‑am gândit: ce simbolizează ieșitul din biserică și faptul ca aceasta să rămâie goală? Păi, e mormântul lui Hristos care se golește. Mort a fost, și a înviat!

Desigur, viața e în afara mormântului – asta e lecția de Înviere…

Și noi trebuie să știm asta! Apoi se cânta „Hristos a înviat”, era o mare bucurie, cânta toată biserica, nu era cor ca acum… Corul cel mare era format din sufletele oamenilor. Toți cântau într‑un glas! Acum avem tenor, avem bas… Se cânta cu sufletul, nu pe voci. Răzvan, vreau să‑ți spun că atât cât am fost profesor, la toate învierile am avut cor. Am avut cinci coruri de biserică, dar absolut toate se integrau în sufletul colectiv. Cântările pascale sunt minunate… Am fost la înviere la Răzoare, la Stoiceni, la Rogoz, la Lăpuș, în toate satele acelea. Poate de aceea Dumnezeu m‑a ajutat așa, că pe munca asta a mea nu am luat nici un leu, niciodată. Și Dumnezeu iată că m‑a răsplătit. Și eu trebuie să‑I mulțumesc, la rândul meu.

Cum era a doua zi de Paști?

În prima zi de Paști nu ieșeai de capul tău prin sat. Când soseam acasă de la Înviere se punea masa. Mama se ducea în pod, aducea slănină neîncepută, cu ouă roșii, ceapă, caș și în timpul ăsta tata se ducea în grădină și tăia din prun o furculiță, adică o creangă în formă de „V”. Se punea în capul mesei și zicea către mama: „Hristos a înviat!”, iar mama răspundea: „Adevărat a înviat!”. Asta de trei ori. Apoi mama se întorcea către mine și spunea la fel, apoi eu către sora mea mai mică. Aveam grijă să nu cadă „paștele” pe jos, după care nu ne repezeam la mâncare, ci luam ouăle și le ciocneam. Era un adevărat ritual masa de Paști! După slănină, venea mielul. Mâncam, mulțumeam lui Dumnezeu, și din mâncărurile acelea duceam și la animale. Le dădeam și cu agheasmă în staul, să fie cumva Paștele și pentru ele, ca și pentru întreaga creație.

Asta în prima zi. Dar nu mergeați în vizită unii la alții?

Nu exista așa ceva! Oamenii se reculegeau, fiecare în casa și familia lui. Se adunau în ei. Eu, copil fiind, puteam să mă duc doar la nănași. Atât. Erau vizite foarte discrete, numai între neamuri. Așa trecea ziua, după care ne culcam. A doua zi era cu totul altceva… Am preluat și noi obiceiul unguresc cu udatul fetelor. Pentru asta ne sculam și la cinci dimineața. Era o veselie fără margini! Erau și fete care nu se sculau, și le udam în pat! Noi eram udătorii…

Iar acum?

Acum?! Cântă când nu‑i de cântat, fac ce nu‑i de făcut. Nu existau petreceri în Postul Paștelui. Cine era văzut beat în post, acela era becisnicul satului. Nici de horit nu se horea. Oamenii aveau abstinență, erau în rugăciune. Se îmbrăcau cernit, sobru, nu umblau oricum, era post de doliu – așa se zicea. Rânduiala era rânduială, Răzvan. În ziua de azi îi auzi cântând, urlând pe la televizor, dansând, țopăind. Mie mi‑e foarte greu când particip la spectacole în care se dansează în Postul Paștelui.

 

Răzvan BUCUROIU

 

Citiți continuarea în ediția tipărită sau în ediția online a revistei Lumea Credinței nr. 5 (190)/ mai 2019.