Mărturisire din frigul iernii
31 decembrie 2017
Share
Mi se face părul măciucă. De parcă nu ajunge delirul politic şi social al României de astăzi. Sunt avertizat de propria conştiinţă ca oamenii de zăpadă ar fi pe cale de dispariţie, că nu mai sunt atâtea sănii ca altădată, că internetul a înlocuit vraja copilăriei, jocul şi bucuria.
Mi-aduc aminte, când eram copil, la tot pasul vedeam copii cu sănii. Tata ne trăgea cu săniuţa. Până la magazin, până la biserică, până în parc. Apoi ore şi ore de joacă. Aveam timp de toate, de lecţii, de şcoală, de săniuş. Nu ne-a stingherit nimic în devenirea noastră, nici joaca, nici fulgii iernii, nici şoselele profund înzăpezite. Şi parcă, ca un corolar al anomaliilor contemporane, copiii noştrii nu mai suportă decât schiurile, pârtiile scumpe şi pasiunile luxoase…
Ierni ca acestea au fost multe în copilărie. La fel de grele, cu restricţii de hrană şi de combustibil mult mai profunde, dar niciodată nu ne-am plâns. Nu am schimbat guverne, nu am stat ceasuri întregi pe canalele de ştiri ca să ne fie inoculată ideea că totul e apocaliptic, că iarna înseamnă moarte, boală şi altceva nimic…
Chiar acum îmi trece prin minte o idee ciudată. Legată de propria noastră religiozitate. Mă gândesc la delirul nostru, la extremele noastre, la tot ceea ce văd şi nu înţeleg. La oamenii pe care îi văd în viaţa mea, în biserică, pe stradă, prin lacrimi. Ce ciudaţi pot fi uneori chiar şi atunci când se roagă. Parcă văd doar judecata de apoi, pedeapsa divină şi frica pentru ziua de mâine. Par stingheri, par retraşi, par incapabili de bucurie. Şi mă gândesc la faptul că aceşti copii, care acum au uitat să zidească banalii oameni de zăpadă, vor ajunge mai mult decât atât. Căci dincolo de joacă şi de bucurie, nu există decât depresie, criză şi moarte. Şi peste toate o iarnă tragică şi absolută.
