LOADING

Type to search

Măştile şi chipurile noastre – mic tratat de creştinism autentic

Ortodoxie si traire

Măştile şi chipurile noastre – mic tratat de creştinism autentic

Share

Mi-e frică de a nu ajunge un „fals smerit”. De a nu afişa o falsă imagine despre mine în faţa celor din jurul meu. De a le părea mai bun sau mai rău decât sunt. De a-şi face iluzii în legătură cu vorbele frumoase sau mai puţin frumoase pe care le rostesc sau le scriu. La Bruyere spunea că „falsa modestie este ultimul rafinament al vanităţii” Şi aceasta într-o lume în care cu frunze de smochin se acoperă goliciunea spirituală. Iată de ce, înconjurat de oameni şi de măşti încerc să înţeleg câte ceva din spectacolul ciudat al acestei vieţi.

 

 

 

Cum arată omul cu mască

E un exemplar labil şi foarte sigur de ceea ce afişează „prin mască”. O dată zgomotos, o dată introvertit. Un bun ascultător al celorlalţi, în ideea de a strânge cât mai multe date despre trăirile lor. Pe care mai apoi să le prezinte altora ca veritabile slăbiciuni. De cele mai multe ori, pare săritor în sprijinul celorlalţi, gata de dăruire şi leagă foarte repede prietenii. Îţi dă fapta, haina, cămaşa de pe el, banii, maşina, chiar şi viaţa, totul pentru ca tu să nu ai dubii în legătură cu prietenia sa.

 

Omul cu mască este pe deasupra politicos şi şăgalnic. Pare chiar uşor romanţios şi capabil să accepte orice gen de cultură sau spiritualitate. Nu se închide în dogme stricte şi spune el “limitate”. E deschis spre diferite arte, spre cultură, spre poezie, spre diferite genuri muzicale. E prezent la vernisaje, citeşte cărţi la modă, vizionează filme de succes, în valoarea cărora chipurile crede fără ezitare. E boem, e bonom, e distractiv, e plin de glume, e deschis spre “şpritz” sau spre o masă plină de delicatese. Stă la masă doar cu „lumea bună” şi se laudă de fostele companii cu oameni de valoare. Prin ei de fapt îşi legitimează presupusul său geniu. Un geniu, care totuşi nu e bine înţeles de cei din jurul său şi mai ales de “mediocrii”.

Pare întotdeauna îngrijorat de soarta semenilor, a prietenilor, chiar şi a foştilor prieteni, a ţării, a planetei etc. E îndurerat când un om de valoare nu mai este printre noi, ca şi când o dată cu dispariţia lui a murit şi o parte din sine. Dă semne de adânc regret pentru ruperea unor vechi amiciţii, se arată sfârşit, deprimat pentru sfârşitul lor, distrus, mai ales că aceştia de care s-a rupt, întotdeauna “aceştia” nu au fost capabili să-i înţeleagă dăruirea, să-i simtă sufletul şi să ducă până la mormânt o “prietenie adevărată”.

 

Omul cu două feţe are un zâmbet cuceritor. Dar, totodată şi o grimasă fioroasă. Ajunge puţin să fie călcat pe „prinţipii”(Caragiale) ca să ridice bastonul de mareşal împotriva aproapelui. Să aleagă dreptatea în locul iubirii şi să se declare cavaler la justiţiei divine. Să compună rechizitorii până la cel mai mic amănunt de vinovăţie al aproapelui. Să le declame public şi cu cine are ocazia cât de prostit, de păcătoşi şi “cu două feţe” sunt foştii săi amici. Să arate cât de nedreptăţit a fost el pe acest pământ, cât de mult a pierdut el datorită altora şi să ceară drept compensaţie o pedeapsă autentică. Dacă nu umană, măcar una divină şi pe vecie.

 

Omul fără mască

Prea multe nu poţi să spui despre dânsul. Este aşa cum este şi atâta tot. Uneori prea simplu în exprimare şi în epatare, încât poate fi confundat cu un prost. Câteodată extrem de franc, spunând omului verde în faţă ce ar trebui să ştie, altădată, şi de cele mai multe ori, retrăgându-se pur şi simplu din tot ceea ce înseamnă lume, societate şi viaţă. Cuvintele sale nu sunt citate din prelegeri despre virtute. Sunt scoase din suflet şi nu au chemarea elitistă. Preferă însă mai mult să tacă decât să vorbească.

Niciodată mieros, niciodată şiret, mai întotdeauna cald şi plăcut la vorbă. Este acelaşi tot timpul. Nu-şi iese din fire niciodată, nu se laudă şi nu se trufeşte. Nu se mânie pe cei ce îi aduc mustrări mai ales când acestea sunt meritate. Dar nu se mânie nici atunci când ele sunt nemeritate. Pare împăcat cu orice vorbă, cu orice situaţie, cu orice veste. E omul lui Dumnezeu. E omul care crede din suflet că toate au un rost doar atâta vreme cât lucrează Dumnezeu.

Omul fără mască e un prieten bun. Nu vorbeşte pe la spate. Nu se grupează în găşti. Nu întreţine o reţea ocultă de „prieteni”, cu care să se apere de altă reţea de „prieteni”. E blând, e curat, e sincer în sentimente. Are pe deasupra şi o mare calitate: îi place să viseze că lumea e încă bună!

 

 

Catalin DUMITREAN

 

dumitreancatalin@yahoo.com

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *