LOADING

Type to search

Miezul lucrurilor

Ortodoxie si traire

Miezul lucrurilor

Share
Istoricii ne învaţă că cel mai vechi cuvânt care s-a rostit vreodată este „eden”. Vechii sumerieni înţelegeau prin „eden” acea grădină minunată din care doreau să nu mai plece vreodată. Ajunşi într-un loc care li se părea potrivit, îşi aşezau corturile, începeau să lucreze pământul cu speranţa unei recolte îndestulătoare, încercau să trăiască în linişte şi fără griji, ca într-un vis al raiului de pe pământ. Atâta timp cât vremea era bună şi recolta îmbelşugată, visul vieţii ca-n paradis părea concret. Fiecare nădăjduia să guste din clipa bucuriei cotidiene care se trăieşte pentru sine şi pentru cei dragi din jur, într-o virtute a amintirii care transfigurează experienţa cotidiană reuşită în legendă, povestită mai departe din generaţie în generaţie. Dar vremea nu era la infinit bună, recoltele începeau să fie proaste, viaţa devenea iarăşi supravieţuire, luptă în nelinişte şi teamă. Atunci oamenii îşi strângeau corturile, plecau mai departe, în speranţa unul alt loc, încă mai roditor şi măcar la fel de paşnic. Le rămânea amintirea grădinii, care până atunci fusese primitoare, unde trăiseră cu drag, pe care o cântau seara la căldura focului. Teama de ce va veni şi ce va fi, se topea în lumina flăcării, acolo realitatea se prelucra iarăşi în vis şi speranţă. Cândva, undeva, vor găsi iarăşi o grădină pe care o vor numi din nou eden, de unde, poate, nu vor pleca niciodată.
Dincolo de existenţa acestor oameni care-şi făureau cu curaj şi hărnicie o civilizaţie, se ascunde un adevăr mai profund, important şi hotărâtor pentru înţelegerea fundamentală a lucrurilor. Fiindcă indiferent de norocul unei recolte bune, de capriciosul joc al norilor care vin şi fug de pe cer, noţiunea de rai, de paradis terestru, era şi atunci, ca şi acum, determinată de realitatea condiţiei umane. Nici agricultura şi nici meteorologia nu transformă existenţa de zi cu zi într-un vis de neîntreruptă bunăstare, unde orice strădanie reuşeşte şi viaţa este uşoară, atât de uşoară încât nici măcar superficialitatea nu mai are cum să fie o pedeapsă pentru acele lucrurile care nu au fost făcute cu stăruinţă şi sârguinţă. Şi acelor oameni, care căutau o viaţă întreagă grădina ideală, le era refuzat raiul pe pământ în virtutea aceluiaşi principiu în continuare valabil. Păcatul primilor dintre noi apăsa asupra destinelor, făcând viaţa plină de încercări şi căutări. Acest miez al existenţei se repetă, se actualizează cu fiecare nou născut, fiindcă singura reuşită veritabilă din viaţă înseamnă a căuta apropierea de Dumnezeu cel iubitor şi iertător. Edenul nu se află într-un loc anume, oricât l-am căuta într-o grădină tocmai înflorită sau ne-am orienta după versurile poeţilor care slăvesc faptele eroilor de odinioară. Adevărata viaţă este legată de iertarea păcatelor şi mântuirea prin Hristos, de a răspunde chemării lui Dumnezeu, într-un cuvânt a trăi sentimentul religios.
Apologetul Lactantiu, desluşea în secolul al IV-lea după Hristos termenul „religio” ca provenind din „ religare”, adică legarea de ceea ce a fost şi ceea ce am dobândit spiritual, ca într-o continuă reîntoarcere către Dumnezeu. Lactantiu recunoaşte omului puterea de a se lega de ceea ce este cu adevărat sfânt într-o formă indisolubilă, plină de pietate şi iubire, care face posibilă reuşita lui în lupta cu cele rele, spre dobândirea vieţii veşnice. Afirmaţia acestui mare erudit conferă termenului „religio” o nouă percepţie care rupe cu vechea interpretare datorată lui Cicero. Pentru gânditorul antic, care nu cunoştea Logosul revelat, descoperit oamenilor restauraţi de Mântuitorul, „religio” s-ar trage din „religere” şi ar consemna datoria celor activi în templu de a citi şi păstra corect, fără greşeală, toate regulile cultice. Chiar dacă Cicero conferă  termenului „religio” o valoare teologică pe care cultura romană nu o înţelesese până atunci, interpretarea lui se mărgineşte a fi formală şi lipsită de trăire. Intrând iarăşi în adâncul lucrurilor, este neîndoielnic că legătura fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu constituie miezul ce transformă viaţa din simplă existenţă în experienţă amplă, prin deschidere către infinitul abia întrezărit al vieţii viitoare. Sufletul se schimbă, se înnobilează, prin rugăciune, prin slujbele de la Biserică către Dumnezeul cel Întrupat, care s-a coborât la noi şi ne-a dăruit viaţa veşnică.
Ian Morris, unul dintre cei mai importanţi arheologi ai generaţiei actuale, scria într-o carte de mare succes că extraordinara dezvoltare a civilizaţiei  popoarelor care au trăit între Nil şi Eufrat se datorează unei şanse cu totul deosebite. Nicăieri în lume nu au mai existat atâtea plante care să aducă recolte hrănitoare şi atâtea animale care să se lase domesticite. Insă afirmaţia arheologului, desigur corectă, este incompletă, având doar o valoare pur geografică. Fiindcă plantele şi animalele au fost aşezate acolo de Domnul, ca dar pentru cei credincioşi care au adus, din acele timpuri vechi, slavă unui singur Dumnezeu, Cel adevărat. Credinţa în Cel de sus este coordonata existenţială care a traversat timpurile rămânând la fel de importantă şi de folositoare. Asemenea vechilor sumerieni, suntem în căutarea unei noi grădini, a unui nou „eden” care să ne aducă pace şi mântuire. Spre deosebire de ei, noi avem, sau ar trebui să avem, certitudinea că putem găsi, la capătul căutării duhovniceşti, raiul adevărat. Învierea Domnului, biruinţa asupra morţii ne aduce un privilegiu neştiut odinioară. „ Şi vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care făcut cele rele, spre învierea osândirii”(Ioan 5,29).
În noaptea de Înviere, privind lumina lumânării simţim puterea care transfigurează adevăratul miez al lucrurilor. Simţim atunci cum focul ne încălzeşte, asemenea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Acolo, alături de El, este grădina mult căutată.
Dumitru Horia Ionescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *