LOADING

Type to search

Minunea de a te micşora

Ortodoxie si traire

Minunea de a te micşora

Share

Mama suferea atât de mult că nici un copil din clasă nu se juca vreodată cu fetiţa ei, încât de-a dreptul s-a îmbolnăvit. Dar în ziua aceea de scurtă vacanţă au ieşit amândouă fericite în parc, încercând sentimentul unei neaşteptate binecuvântări. Durerile tumorii de la baza craniului abia se mai simţeau, după trei zile de criză atroce. Femeia pricepu că sărmanul ei trup, în care mintea se întuneca, n-ar fi putut rezova cu inteligenţa lui acea dezorganizare funcţională. Avea dureri care îi prevesteau parcă moartea sau, şi mai rău, atacul cerebral, pareza feţei, înţepenirea unui picior, torsiuni ale vertebrelor. Şi azi, toate tăcuseră. S-a petrecut aşadar o minune, o dezlegare, cum spun cei care pleacă de la Sf.Maslu, uşuraţi de suferinţa lor. Niciodată nu ştim care este releul prin care se deblochează încremenirea în boală. O rugăciune anume, o sfântă Liturghie, o suită de şapte Evanghelii, rostite de mai multe glasuri de preoţi?!


Îmi place un verset din Psalmul 18: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă”.


Dacă doar aş scrie în tăcere, gândul meu tot ar rezona undeva, în univers. Dar cât de puţin înseamnă metafora mea literară, faţă de glasul unui preot!
Pentru bolnavul care vine la sf.Maslu, important este să întâlnească exact acel glas prin care energia cea rea a bolii consimte să plece din trupul pe care îl chinuie. În adâncul inconştient al făpturii se produce atunci taina unei ascultări, dincolo de compunerea energiilor ei, bune şi rele, dincolo de tentaţia celor rele de a se împotrivi mereu oricărei acultări. Domnul binevoieşte astfel să-şi facă lucrarea vindecătoare.
După ce s-a declanşat boala, năucind-o cu forţa ei de a-şi impune legea, femeia a început să şi-o negocieze:
-Dă-mi, Doamne, oricâtă durere, dar să nu cad la pat. Să nu-mi fie luată mintea sau picioarele, ca să nu mă transform, din purtător al crucii mele, în povară inertă pe umerii cuiva, pe viaţa altcuiva. Dă-mi harul să-mi trăiesc durerea cu conştienţă şi în alergare.
În parc, fetiţa ei de 8 ani îşi găsise doi copii, de trei şi patru ani, cărora li se oferise ca „educatoare”. Exista în ea, cea care, dintr-un deficit nerezolvat de atenţie, învăţa atât de greu, o paradoxală vocaţie didactică. Sau poate era altceva: o fascinaţie pentru vârsta ei netrăită, căci abia la cinci ani a reuşit să vină în lumea aceasta, începând să vorbească şi să-i priceapă regulile. Ceea ce trebuia să parcurgă lent, îmbrăţişând ursuleţi de pluş şi alergând după fluturi prin iarbă, s-a comprimat rapid, sub imboldul medicamentelor tari. Micul ei creier, traumatizat într-o naştere grea, a acceptat în fine surogatul unor simboluri electro-chimice, în locul trăirilor reale, pentru a evolua şi a-şi prinde din urmă generaţia.
După cum îşi dorise mama, în clasa întâi, fetiţa se afla în bancă, împreună cu colegii de vârstă. Putea învăţa materia şcolară, dar nu putea comunica, nu se putea împrieteni cu ei. Căci sufletul îi tânjea după necunoscutele experienţe ale copilăriei de doi, trei şi patru ani, pe care le sărise.


Cât plâns în zori, ca să meargă la şcoală, căci nu acela era locul ei de bucurie! Cât plâns la lecţii, căci mama, absolventă de politehnică, nu reuşea să priceapă din manualul de clasa întâi nişte semne matematice enigmistice, care nu se foloseau nici în analiza matematică, nici în calculul diferenţial, nici în operaţii cu funcţii, nicicum în cea mai simplă aritmetică din vremea ei de elevă. Câtă deznădejde a mamei, care nu mai putea s-o ajute… Căci ea avea nevoie de timp mai mult pentru rugăciune, pentru a-şi domina boala, diagnosticată de acum. Un an ar mai fi avut, ca să fie împreună cu copilul ei…


Şi atunci, s-a hotărât s-o termine cu toate ale raţiunii omeneşti. Mulţumirea copilului din dimineaţa aceea o ajutase să găsească soluţia:
-Asta vom face de acum, dragostea mea. Ne vom micşora. Îi vom căuta pe cei în care te recunoşti, pe copiii de trei şi patru ani. Vei creşte odată cu ei, nu mă mai grăbesc. Nu-mi pasă de colegele tale eficiente şi de dispreţul lor!
-Nici mie, mama. Eram atât de obosită să fiu de opt ani. Aşa este minunat, nici după-amiaza nu mai am nevoie să dorm!

Şi Hristos va fi bucuros că noi două ştim să ne jucăm aşa, de-a fi mici.


Ia te uită! La opţionalul de religie, sufletul acestui copil este concordant cu vârsta sa, se miră mama. Poate va fi un tămăduitor, se consolă surâzând, de lipsa aptitudinilor ei ştiinţifice, îndrăznind să privească nedesluşitul, nesperatul viitor. Căci fetiţa descoperise însăşi metoda, prin care tumora mamei s-ar fi putut micşora.
De fapt, leacul era aplicabil oricui şi avea o formulare simplă: a te simţi cu totul mic, până în ultimul abis al celulelor care te compun.
A te micşora, dincolo de limitele pe care ţi le bănuieşti. Ca în cea mai smerită rugăciune…

 

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *