LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Minutul meu: Maica Domnului îmi readuce starea de graţie

Share

   Era timpul să revin. Diferite motive mi-au întârziat comunicarea cu dumneavoastră, deşi nu am avut intenţa de a mă sustrage de la un dialog frumos, entuziast şi civilizat.

Poate doar că, uneori aşteptările sunt destul de mari.

Şi ale mele şi ale dumneavoastră, iar la acest capitol tind să mă simt destul de vulnerabil.

 

     Şi totuşi, pentru că nu sunt supărat (vă rog să nu îmi cântaţi resemnarea, nu m-a răpus încă nimeni la capitolul entuziasm), pentru că sunt un fel de “nebun” al creaţiei şi al dialogului mă aventurez din nou într-un spirit combativ şi deopotrivă creativ.
 
Am resurse suficiente şi simt cum Maica Domnului îmi readuce starea de graţie şi de zbor. Mi-ar fi plăcut să aveţi aripile mele. Aţi fi văzut că înlţimile nu aduc nici trufie, nici cădere. Ele sunt doar condiţia umană a omului care încă nu a murit de tot… Asumaţi-vă această identitate până nu e prea târziu. Orologiul are minutare destul de scurte. Acum însă e minutul meu!
 
 
 
Ochii tăi nu au nins niciodată,
Ei mereu au luceferi şi soare,
Sunt o sfântă şi blândă erată,
Dintr-o carte de pace ce doare.

Şi icoana îi poartă spre moarte,
Ca să strige de fapt învierea,
Ochii tăi sunt lumină în noapte,
Ochii tăi reprezintă tăcerea.

Ochii tăi nu îi las să se culce,
Priveghez lângă ei ca un munte,
Şi mă simt un izvor ce se duce,
Către cer pe o tragică punte.

Ochii tăi au un dor şi o slavă,
Prin grădini de eden lasă urme,
Sunt răniţi de o dulce otravă,
Iar Păstorul îi leagă de turme.

Ochii tăi sunt de fapt catedrale,
Şi aduc între noi liturghie,
Se ascund în poveşti minerale,
Ca în lume mai bine să fie.

Ochii tăi mi se par cei mai simplii,
Ei aduc începutul de mâine,
Şi în ei lăcrimează părinţii,
Când Hristos ne oferă o pâine.
 
Mai am o rugăciune, ca o lumină rară,
Şi o icoană blândă, ce-mi linişteşte viaţa,
O ţin numai în suflet, nu o revărs afară,
Ea este foc de lacrimi, ce-mi zvântă dimineaţa.

Sunt fiul ce zâmbeşte, pe pieptul de Fecioară,
Şi braţul ei înseamnă tot ce-a fost bun cu mine,
Vorbesc numai în şoapte, vorbesc ca-ntâia oară,
Simţind că din lumină Împărăţia vine.

Gătit în strai de nuntă, cu candela aprinsă,
Mă cercetează sfinţii şi-mi spun să nu am teamă,
Căci starea mea cea veche de mult a fost învinsă,
Şi astăzi am odăjdii cu cei fără de seamăn.

Şi-aşa trăiesc iubirea, şi-aşa mă prinde moartea,
De parcă râuri calde aduc în curgeri raiul,
Şi Dumnezeu îşi lasă cu bucurie partea,
Copilărind cu dorul şi dăruindu-mi naiul.

Şi astfel cânt de viaţă, de pace şi de bine,
Măicuţa mă ascultă, stingheră şi umilă,
Ce taină, ce minune, căci am uitat de sine,
Cuvintele nasc îngeri şi eu semnez pe filă.
 
Pleacă, pleacă, este mâine,
Nu mai am această zi,
Cum să-mpart această pâine,
Poate totuşi e târziu.

Dar să nu îi stingi lumina,
Vreau să văd prin umbra ta,
Aripile, pacea, vina,
Dreptul sfânt de a cânta.

Nu te mai uita în urmă,
Ce a fost cândva stingher,
Când ştiam că se consumă,
Viaţa într-un vis de cer.

Poate-aşa este mai bine,
Să tăcem, să ne dorim,
Şi când dimineaţa vine,
În zăpezi să ne zidim.

Şi te rog aşa ca înger,
Să îi spui lui Dumnezeu,
Că sunt doar un om ce sânger,
Că sunt doar un om ce sper.
 
 
Catalin Dumitrean

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *