Mitropoliţi care au marcat istoria Bisericii
Share
Mitropolitul Andrei Şaguna
Demersurile pentru canonizarea Mitropolitului Andrei Şaguna al Transilvaniei au început în anul 2008, iar din comisia de teologi fac parte pr. prof. acad. Mircea Păcurariu, arhid. prof. Ioan I. Ică jr. şi conf. Paul Brusanowski. Iniţiativa a fost anunţată cu prilejul manifestărilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naştere şi 135 de ani de la trecerea la Domnul a marelui ierarh.
Mitropolitul Andrei Şaguna rămâne în istorie ca cel care a reînfiinţat, în 1864, Mitropolia Transilvaniei, după ce aceasta a fost desfiinţată în 1701. A înfiinţat sute de şcoli confesionale, instituţii de cultură şi sociale. Biserica ortodoxă din Transilvania s-a reorganizat după principiile statutului organic al mitropolitului Andrei Şaguna, care prevedea autonomia bisericească faţă de stat şi sinodalitatea prin care se instituia conlucrarea mirenilor şi a clericilor.
Biografie
Andrei Şaguna s-a născut într-o familie de aromâni credincioşi în oraşul Mişcolţ, la 20 decembrie 1808. Din cauza greutăţilor de ordin financiar, tatăl său, Naum, a fost silit să treacă la catolicism, astfel că, potrivit legilor în vigoare de atunci care spunea că toţi copiii minori treceau la confesiunea tatălui, copilul Anastasie împreună cu un frate şi o soră au fost consideraţi romano-catolici. Aceasta până au împlinit 18 ani, când au revenit la credinţa ortodoxă.
Atanasie Şaguna a studiat filozofia şi dreptul la Universitatea din Pesta, absolvind cu rezultate excepţionale, iar în 1829 a intrat la Seminarul teologic ortodox româno-sârb din Vârşeţ, unde a studiat timp de trei ani. La 24 de ani a intrat ca „novice” în Mănăstirea ortodoxă sârbă Hopovo, unde a fost tuns la monahism sub numele Andrei, la 12 octombrie 1834. A îndeplinit ulterior mai multe funcţii, egumen al unor mănăstiri sârbeşti, consilier la Mitropolia din Carloviţ şi profesor la seminarul teologic de acolo, apoi vicar general al Episcopiei Transilvaniei. A slujit Biserica românească timp de 27 de ani, dintre care 25 ca arhiereu.
În această perioadă a organizat Biserica Ortodoxă a Transilvaniei, a reînfiinţat vechea Mitropolie a Transilvaniei şi a reorganizat, pe baza unor principii moderne, învăţământul teologic din Ardeal, dar nu numai. A tipărit toate cărţile de slujbă, „Biblia” de la Sibiu, în 1856, cărţi de predici, manuale pentru învăţământul teologic, cărţi de rugăciuni şi de îndrumare duhovnicească.
Pe plan social, a sprijinit toate categoriile: tineri, orfani, săraci, văduve, punând accent pe încurajarea copiilor spre studii.
A fost preşedinte al Adunării Naţionale a Românilor de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, apoi a fost ales membru în Dieta Ungariei, în Dieta Transilvaniei şi în Senatul imperial din Viena, contribuind la menţinerea legăturilor spirituale cu românii din Ţara Românească şi Moldova, mai ales prin legăturile sale directe cu ierarhi şi călugări de acolo.
A refuzat demnitatea de patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care i-au oferit-o unii, după cum a refuzat şi demnitatea de mitropolit al tuturor românilor ardeleni. Personalitatea sa a fost prezentată în sute de studii şi articole, chiar de mari oameni de cultură.
Mitropolitul Simion Ştefan
Mitropolitul Simion Ştefan (1643-1656) s-a consacrat definitiv în istoria culturii româneşti prin memorabilul act editorial de la 1648, care a marcat apariţia Noului Testament pentru prima dată în româneşte.
A ajuns pe scaunul mitropolitan în 1643, într-un context politic şi confesional deosebit de dificil pentru Biserica Ortodoxă transilvăneană. Nu a fost ferit nici el de presiunile prozelitiste, astfel că din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, doar 3 erau sub jurisdicţia noului mitropolit, restul de 17 fiind subordonate superintendentului calvin Geleji Katona István. În plus, în decretul de recunoaştere i-au fost impuse 15 puncte calvinizante, dintre care cele mai radicale erau: predica în româneşte, dar numai după Sfânta Scriptură; instruirea tinerilor după Catehismul calvinesc; înlocuirea Împărtăşaniei cu pâine şi vin nesfinţite; înlăturarea cultului icoanelor şi al crucii.
În plan cultural, vlădica Simion Ştefan s-a consacrat prin editarea a două lucrări biblice: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).
Despre Mitropolitul Simion Ştefan, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei vorbeşte făcând trimitere la patru caracteristici: iubitor al Scripturilor; om al rugăciunii; susţinătorul unităţii spiritualităţii româneşti printr-o limbă comună şi slujitorul devotat al Bisericii Ortodoxe şi al Neamului.
„În vremurile grele, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici nobili din neamul nostru, îi aveam pe mitropoliţii de la Bălgrad. Ei ne-au fost şi păstori, şi îndrumători, şi învăţători, şi mângâietori. Ei nu ne-au părăsit niciodată. Ei s-au născut dintre noi, au crescut şi au trăit împreună cu noi, au gustat dimpreună cu noi bucuriile şi necazurile. Un asemenea mitropolit a fost Simion Ştefan.
A avut nevoie de mult tact şi diplomaţie pentru a eluda cele 15 condiţii draconice care, de la instalare, i le impuseră stăpânii calvini pentru a-i calviniza pe români. El „trebui să lupte dimpreună cu protopopii ziua întreagă împotriva lui Geleji, care lua măsuri să-l supună lui şi să calvinizeze cât mai mult Biserica română”. Geleji, superintendentul calvin, îl avea de partea lui pe principele Gheorghe Rákoczi şi toată puterea seculară. Simion Ştefan îl avea de partea lui pe Bunul Dumnezeu şi pe poporul oropsit care mărturisea credinţa ortodoxă. Din nefericire, consemnări scrise legate de lupta şi zbuciumul său sunt puţine”, subliniază Părintele Mitropolit Andrei.
Într-o epocă dramatică pentru Ortodoxia transilvăneană, vlădica Simion Ştefan a reuşit să păstreze nealterată identitatea confesională a românilor transilvăneni, oferind acestora nu doar repere de credinţă, ci şi instrumente de consolidare a identităţii naţionale şi culturale.
