LOADING

Type to search

Moartea golaniei

Ortodoxie si traire

Moartea golaniei

Share

A murit golania din crestin o data cu descoperirea Adevarului. A murit inhibitia fata de Viata o data cu descoperirea Luminii. A murit intunericul anxietatii o data cu descoperirea Pacii. A inviat sufletul din deznadejde. A inviat inima din necredinta. A inviat Hristos, iar crestinul a fost eliberat din iad.

Faptele bune ale unui crestin nu trebuie muzeificate, ci valorificate catre cei suferinzi. Nu exista credinta fara compasiune fata de saraci. Nu etaleaza crestinul virtuti potentiale, ci le exteriorizeaza filantropic. Nu se vaita crestinul ca nu are decat un posmag, ci il imparte cu vecinul. Nu viseaza croaziere scumpe, ci se dedica voluntariatului pentru Hristos. Nu cauta aici rasplata, ci o asteapta inmilionit de la Hristos, in Cer.

Un crestin isi da foc patimilor. Le mistuie. Ura o face cenusa, rautatea o preschimba in har. Singur nu poate, decat cu ajutorul divinitatii. Si se va mantui dreptul, asa, ca prin foc. Va renunta crestinul la focul placerilor, pentru a scapa de focul iadului. Crestinul are o credinta de foc, nu o palpaiala, dar evita patimile inflacarate. Nu se joaca cu focul, nu glumeste despre eternitatea sufletului. Nu ii judeca pe pacatosi, ci copiaza pe sfinti. Pentru a primi focul iubirii lor si a scapa din flacarile suferintei. Despatimirea nu se poate face fara smerenie.

Canoanele Parintilor induhovniciti nu pot fi imblanzite. Ma feresc de termenul actualizate, pentru ca nu sunt perimate. Daca Vasile cel Mare, sfantul milei crestine, sau sfintii apostoli, prietenii Mirelui, au fost inspirati de Duhul Sfant in promulgarea canoanelor, nu poate veni nici un popa Tanda sa mute o iota. Traditia are valoare de Scriptura. Duhul e infailibil. Crestinii trebuie sa se schimbe, nu inspiratia divina, neschimbabila si absoluta. Am vrea un crestinism mai confortabil, dar nu putem parasi kerygma apostolica si linia Sfintilor Parinti.

Un crestin reuseste sa infurie jumatate din miliardele globului daca e consecvent in credinta sa, pentru ca atrage ispita miilor de legiuni ale intunericului. Dar Hristos va invinge prin El. Binele nu invinge doar in basme, ci in Scriptura. Si, mai ales, in viata noastra: avem credinta ca vom scapa de raul iadului.

In vechime, bisericile erau in case. Din cauza persecutiilor, crestinii se rugau in catacombe si in casele lor. Dar viata lor sfintea casa. Acum, biserica a devenit o casa, spune Vasile cel Mare, nu mai intram cu sfiala Aici. In spatiul sacru intram in genunchi. De aceea bisericile vechi au usile de la intrare joase, nu pentru ca strabunicii erau pigmei. Icoanele se pun la o inaltime medie, nici prea jos, nici prea sus, pentru a nu putea fi profanate facil, dar si pentru a ne ridica privirea catre inaltimile ceresti. In Biserica Slavei ne rugam pendru dobandirea Raiului iubirii. Nu vom mai fi vesnic nemultumiti de orice, ci impacati cu Cerul si cu fiii oamenilor.

Cerul ne finanteaza garsoniera de pe pajistea din preajma Raiului. Ratele sunt credinta si faptele bune. Sa nu ramanem datornici Celui ce a platit creditul pacatelor in locul nostru, a suferit pentru noi. Multumim, Doamne, pentru Jertfa Ta mantuitoare. Rau platnicii vor fi evacuati silit si aruncati in Gheena (groapa de gunoi a Ierusalimului), unde focul arde mizeria.

Gripa ateismului se extinde repede. Daca Veliar a incercat secole sa ii minta pe oameni ca Deus nu exista, acum isi neaga propria sa existenta. Astfel, a nascocit erezia ca nu exista pacat, vina, pocainta, pedeapsa. Deci, poti face ce vrei, o mare capcana. Doamne al cerului si al pamantului, da-ne pacea Ta, pentru a putea respinge minciunile frumos ambalate.

Dumitru Paduraru ne aminteste de rolul unui parinte crestin: Copiilor să le oferim ceea ce este bun şi de folos pentru o temeinică dezvoltare a personalităţii lor. Orice părinte responsabil trebuie să se îngrijească de sănătatea lor, de educaţia lor, de ocrotirea lor. Pe lângă toate acestea, un copil are nevoie de Dumnezeu, de învăţăturile Domnului Iisus Hristos. Un copil este un suflet în formare, iar în acest suflet Mântuitorul trebuie să aibă locul Său bine stabilit şi respectat.

Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii. Sufletul care conştientizează că este veşnic începe să fie înţelept. Cine nu are înţelepciune să o ceară de la Dumnezeu, spune C. Olinici. Cererea se face întru credinţă, fără îndoială. Credinţa matură şi statornică îl arată pe om a fi înţelept. Nu abilitatea de a juca prin valurile mării este înţelepciune, ci puterea de a le înfrunta şi de a trece peste ele.

“Strainei” i se adreseaza Vali Balcan: “Incă ma întreb ce căutai la ora aia târzie pe acea stradă a sfârșitului! Nu plângeai ca să înțeleg durerea, nu râdeai ca să înțeleg fericirea, nu dansai ca să înțeleg umanul, nu vorbeai ca să înțeleg litera. Repetai la nesfârșit acea poezie, de parca ar fi trebuit ca eu să o memorez. De fapt, nu cumva asta era singura calea pentru a te cunoaște? Insă nu am memorat-o, de parca era un text imposibil… Dar tu, tu, de ce tot repetai la nesfârșit același text, fără să mă lași să-l înțeleg?” Sublim…

Un crestin se roaga asemeni Sf. Ioan de Kronstadt: Iţi dau mulţumită, Doamne, din toată inima mea, şi mă rog Ţie: dăruieşte-mi să-mi amintesc mereu cum am apărut din nimic, neputinţele copilăriei mele, osteneala cu care am fost crescut, neamul de rând din care mă trag, ca întotdeauna să mă smeresc şi să fiu plin de evlavie înaintea Ta.

Frumoase cu adevarat mai pot fi binecuvantarile Sf. Nicolae Velimirovici: “Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem. Ei, mai degrabă decât mine, au mărturisit păcatele mele dinaintea lumii. Ei m-au pedepsit, de câte ori când am pregetat să o fac eu însumi. Ei m-au chinuit, de câte ori când am încercat să scap chinurilor. Ei m-au ocărât, de câte ori când m-am linguşit în sine-mi. Ei au scuipat asupră-mi, de câte ori când m-am umplut de mândrie. Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem.

De câte ori m-am făcut înţelept, ei mi-au zis nebun. De câte ori m-am ridicat întru mărire, m-au batjocorit precum un pitic. De câte ori am vrut să conduc oamenii, m-au împins în spate. De câte ori m-am grăbit spre a mă îmbogăţi, m-au împiedicat cu o mână de fier. De câte ori am crezut că voi dormi în pace, m-au trezit din adormire. De câte ori am încercat să zidesc o casă spre o viaţă lungă şi liniştită, au dărâmat-o şi m-au alungat.

Cu adevărat, vrăjmaşii m-au îndepărtat de la faţa lumii şi mi-au întins mâinile către poala veşmântului tău. Binecuvântează-i pe vrăjmaşii mei, Doamne. Eu însumi îi binecuvântez şi nu îi blestem. Binecuvântează-i şi îi sporeşte; înmulţeşte-i şi fă-i pe ei şi mai înverşunaţi împotriva mea: pentru ca fuga mea către Tine să nu aibă întoarcere; pentru ca toată nădejdea mea în oameni să se împrăştie precum pânza de păianjen; pentru ca liniştea desăvârşită să înceapă a domni în sufletul meu; pentru ca inima mea să ajungă mormânt celor doi gemeni ticăloşi, mândria şi mânia; pentru ca să pot chivernisi toată comoara mea cea cerească; ah, pentru ca să pot odată să mă slobozesc din înşelarea de sine, care m-a prins în îngrozitoarele mreje ale vieţii celei neadevărate.

Vrăjmaşii m-au învăţat să cunosc ceea ce puţini alţii mai cunosc, că cineva nu are alţi vrăjmaşi în lume decât pe sine. Cineva îşi urăşte vrăjmaşii doar atunci când nu îşi dă seama că nu-i sunt vrăjmaşi, ci prieteni nemiloşi. Cu adevărat, greu îmi este a spune cine mi-a făcut mai mult bine şi cine mi-a făcut mai mult rău, în lume: prietenii sau vrăjmaşii. Prin urmare, binecuvântează-i, Doamne, atât pe prieteni, cât şi pe vrăjmaşi. Un rob îşi blesteamă vrăjmaşii, căci nu pricepe. Dar un fiu îi binecuvântează, pentru că el pricepe. Căci un fiu cunoaşte că vrăjmaşii săi nu îi pot atinge viaţa. Prin urmare, el păşeşte slobod în rândul lor şi se roagă Domnului pentru ei”.

Iar celor in suferinta, Jean-Claude Larchet le transmite un mesaj de speranta: “Voia Mantuitorului este ca suferinta sa piara si oamenii sa nu mai sufere; altfel spus, voia Lui este ca firea omeneasca sa fie izbavita de-a pururi de durere si reintoarsa la starea sa dintai, din Rai. Lucrul acesta l-a savarsit cu adevarat, in chip deplin in propria Sa persoana; pentru oameni, ramane o potentialitate; si numai la sfarsitul veacurilor, la invierea cea de obste, firea omeneasca va castiga acest nou mod de fiintare, primit aievea in persoana lui Hristos. Pentru cei uniti cu El, intrarea in Imparatie va insemna sfarsitul pentru totdeauna al suferintei trupesti si sufletesti. Hristos a daruit insa pregustarea acelei preafericite stari tamaduind in chip minunat suferintele celor care, in vremea vietii Sale pamantesti, veneau la El sa-i afle izbavirea; si pana in ziua de azi, El nu Inceteaza sa savareasca asemenea minuni”.

“Cu adevarat Iisus a fost frumos”, ne spune Silvestru Danila:

“Cum ai gustat viaţa de om, Dumnezeule! /Nasc revărsări de lumină peste oameni /ca peste inimile fără de trup /ale arhanghelilor. /Negrăibile făpturi arzătoare se bucură /deopotrivă cu păstori neadormiţi. /Glas de prunc a luat Cuvîntul /şi pui de Fecioară S-a făcut /Fiul Împăratului. /Trei înţelepţi mai erau în lume; /şi-au dat întîlnire în unghiul cu raze /să spună deodată: “între morţi viaţa /şi întru întuneric lumina /Te-ai pogorît, Răspunsule al istoriei!” /Cel ce ai îmbrăcat cerul nesfîrşit /în el însuşi ca pe-un cort /îmbracă-l pe om cu catapeteasma Ta /ţesută-n stele-naripate /în lumină”.

Mihaela Puşcaş, aprinde o “Candelă în vară”:

“Dăruieşte-mi, Doamne, iubirea cea veşnică! /Dăruieşte-mi, Doamne, iubirea cea tainică! /Dăruieşte-mi, Doamne, iubirea cea paşnică! /Dăruieşte-mi, Doamne, iubirea mîntuitoare! /Dăruieşte-mi, Doamne, iubirea ocrotitoare! /Dăruieşte-mi, Doamne, candoare! /Dăruieşte-mi, Doamne, vigoare!

Te caut din veşnicie, /cutreieri ca vîntul /şi numele se resimte, /pe unde treci, rostire. /Unde eşti? Ochii mei mijesc a rodire. Treci. /Adie briza virtuţii Tale pe tîmpla fierbinte, /răcoare de rouă pe buza arsă presară. /Ca o tăcere cu braţe şi trunchiuri în seară, /o rază învinsă în palma întinsă-o candelă în vară”.

Poezia crestina a lui Claudiu Komartin e numita sugativa a durerii:

“Cam pe atunci, tot încăierîndu-se şi /rînjind, /imi şopteau: /nu-ţi mai face atîtea griji, bătrîne, am trecut /prin încercări şi mai grele. Eşti palid, tremuri /ca varga, să-ţi mai turnăm un pahar. Linişteşte-te, /ai slăbit foarte mult în ultima vreme. /Îngenunchează. Ţine mîinile la vedere. Fii smerit. /Că deja ne dă tîrcoale ziua-n care infirmităţile /noastre, frate, or să-şi găsească un rost mai bun /pe lumea asta. Noi am scos cît am putut din ele, /ne-am înfruptat pe săturate, nu-i vorbă, /că acu’ parcă-s şi mai sătule ca înainte. /Fără norocul ăsta n-am fi ajuns oameni cu stare /vreodată. /Nuuu, nimeni n-ar fi bătut un cui /în scîndurile noastre nenorocite. Şi-atunci, ce cruce, /ce cruce-ai mai fi purtat în spate, peste Golgota /de-atîţia ani?”

Sa nu facem bani din orice, ci mai bine corturi si o credinta convingatoare.

Marius Matei

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *