Spunea o dată Dan Puric că: „Românii nu şi-au asasinat regii, cum au făcut francezii în revoluţia lor”, că pe undeva noi tot mai avem un dram de milă şi de generozitate creştină. Deşi sunt un admirator al gândirii maestrului Puric, la acest capitol trebuie să îl contrazic. Românii, nu toţi, dar unii şi-au trădat conducătorii, şi-au părăsit eroii, şi-au contrazis elitele, trimiţându-şi până geniile naţionale în fatidice spitale de nebuni. Aud că Avram Iancu a împărtăşit aceeaşi soartă cu marele Eminescu! Adică a ajuns să moară forţat, chinuindu-şi biografia ultimilor ani într-un spital de nebuni. Pentru că de Avram Iancu mă leagă un grad de rudenie, dar şi pentru faptul că îl port ca model de luptător naţionalist absolut, daţi-mi voie să aştern în acest colţ de pagină o lacrimă de durere. Îl simt părăsit de tribunii săi, de popor, de cei dragi, de ostaşii de altădată şi gândindu-se la toate aceste neîmpliniri ca un om frustrat pe o biată bancă din Sibiu. Undeva în parcul ASTRA (chiar există o fotografie în acest sens) Visând poate la o nouă revoluţie, la un alt început al ridicării naţionale, dar în acelaşi timp aproape convins că acest lucru este de fapt imposibil. Pentru că poporul român între slăbiciunile sale preferenţiale o are şi pe aceeaşi de a se închide în propriul egoism, ca un cioban mioritic care aşteaptă iminenţa fatalităţii. Adică, dacă tot nu ne-a ieşit de prima data o revoluţie, sau o acţiune, sau un ideal, e cazul să ne retragem din istorie şi să aşteptăm ca Dumnezeu să facă cu nou ce vrea! O astfel de gândire ne-a adus în istorie în situaţia de a sta mai mereu cu capul plecat, de a ne accepta soarta de robi şi de a ne vinde eroii, şi pe toţi aceia care au încercat să ceară cât de cât o ridicarea naţională sau un alt destin existenţial. De aceea Avram Iancu a murit trist şi părăsit de popor. De aceea a fost posibil ca Eminescu să se mute la cer din cămaşa de forţă a unui biet spital românesc, ucis de arsenicul comandat de însăşi fraţii săi de breaslă, a căror nume daţi-mi voie să nu le fac onoarea de a le înşira în acest modest loc de mărturisire personală. (
ÎN CELE DOUĂ FOTOGRAFII ESTE ÎNSUŞI AVRAM IANCU ÎN ULTIMII ANI AI VIEŢII)
Avram Iancu
la spitalul
de boli mentale
Într-un salon cu ziduri mâncate de ruină,
Stă moţul Avram Iancu ca o statuie veche,
Şi plânge ca un clopot, şi-n inimă suspină:
Ardealul azi îmi pare ca fără de pereche!
Mi-e dor să bat coline şi să aud izvoare,
Din care caii noştri să se adape harnici,
Să simt venind tribunii ca îngerii din soare,
Să-mi dea de ştire vestea că anii nu-s amarnici.
Dar vai, ce insolenţă, ce prevestiri funestre,
Aici e totul simplu într-un spital de minte,
Abia de văd o floare cum plânge în ferestre,
Şi totul e tăcere, nici urmă de cuvinte.
S-a prăpădit Ardealul şi oastea mea de frunte,
S-au dus la case moţii să pună parastase,
Şi vântul viscoleşte prin sate şi prin munte,
Pe Arieş doar râul mai are văi frumoase.
E noapte Doamne Sfinte, e noapte şi mă doare,
Nu am nici flinta veche, nici crucea de iubire,
Poporul meu se stinge, şi în uitare moare,
Şi jalea asupririi s-a întemeiat în fire.
Îţi cer din rugăciune, îţi cer din resemnare,
Trimite-mi calul sorţii ce l-am avut o dată,
Să pot pleca în lume, cu sete şi chemare,
Şi să adun oştirea la luptă însemnată.
REFREN:
Şi totuşi ce tăcere, şi totuşi ce minciună,
Sunt pus în lanţuri simple, într-un salon de ură,
Românii şi străinii mă cred o stea nebună,
Iar eu, Avram Iancu, am devenit un număr.
De ce ne omorâm eroii?
O insolenţă mă intrigă,
Pe întregul trup mă trec fiorii,
Şi bunul simţ din mine strigă,
De ce ne omorâm eroii?
Nu am nici linişte în minte,Presimt venind din stele norii,
Şi o furtună de cuvinte,
Când noi ne condamnăm eroii!
Poporul şi-a îngropat talantul,
Şi România are zodii,
Din care curge doar neantul,
Când noi ne răstignim eroii.
Prin cabinete de politic
Se înmulţesc într-una snobii,
Şi dau sentinţele veridic,
Că sunt periculoşi eroii.
Poporul nu mai are parte,
Trăim fără cuvânt ca robii,
Şi am uitat de demnitate,
Acum când au murit eroii!
Catalin Dumitrean
