Mulţumirea din cunoaştere

        Prin structura lui existenţială, omul este înclinat spre învăţătură şi cunoaştere, şi este într-o continuă căutare a frumosului şi a luminii.

      Scânteia divină, luată de Domnul Dumnezeu din focul sacru al Lui şi pusă în cuibul de lut al omului, l-a îndumezeit şi pe acesta, în a şasea zi a creaţiei Sale, şi i-a încălzit inima. Există o mărturie biblică în spijinul afirmaţiei de mai sus :” … Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea (Domnul) pe cale …” (Lc. 24,32). Domnul i-a luminat omului şi trupul, căci „El era Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ” (cf. In.1,9). Dar Bunul Dumnezeu a lăsat omului şi setea de a-şi cunoaşte Ziditorul şi Stăpânul, precum şi dorinţa şi bucuria  de a fi împeună cu El, în răcoarea serilor paradiziace sau edenice.  Însă păcatul neascultării de Dumnezeu, săvârşit de protopărinţii noştri, a aruncat o umbră peste lumina scânteii divine, dar, din mila Domnului, această scânteie n-a fost stinsă de tot, ci a fost ascunsă în „cenuşa ” Bunătăţii şi Iubirii Sale, până la „plinirea vremii”, când prin Jertfa Fiului, i s-a dat omului şansa împăcării cu Tatăl prin Fiul.

      Milostivul Dumnezeu, prin proorocia lui Isaia, lasă fiecărui păcătos nădejdea în îndelunga Sa răbdare, zicând: „ restia frântă nu o va zdrobi şi feştila ce fumegă nu o va stinge (Domnul)” (Is.42,3)  Încă din copilărie, omul vrea să cuprindă, în cunoaşterea sa, cât mai mult din universul ce-l înconjoară.  Multele şi dificilele întrebări, puse de copii adulţilor, sunt dovada dorinţei lor nestăpânite de a pătrunde cât mai adânc tainele lumii în care ei trăiesc.

      Anatol France spunea despre cunoaşterea de sine că este o sursă de griji şi de nelinişti şi de necazuri.

      Mulţi învăţaţi ai lumii şi-au ocupat o parte din timpul lor studiind fenomenul complex al setei de cunoaştere, proprie numai fiinţei umane.  Cu cât orizontul de cunoaştere al omului este mai larg , cu atât sentimentul temerii este mai mic, căci „ cunoaşterea este antidotul temerii”(R.. W. Emerson) .  Apoi, bogăţia cunoaşterii lui Dumnezeu, din creaţia Sa şi din Sf. Scriptură, este pentru om o mare şansă de înălţare.  Dacă vrem, putem da crezare şi celor srise de W. Shakespeare: „ Cunoaşterea este aripa cu care ne ridicăm spre cer”.  Dar în această urcare, omului îi mai trebuie încă o aripă: credinţa smerită, pentru că trufia în credinţă frânge zborul duhovnicesc.  Diavolul a fost aruncat din cer tocmai pentru mândria lui, iar căderea i-a fost precum fulgerul (nu în linie dreptă), punându-i-se şi pecetea vicleniei. O astfel de cădere îl trădează, arătându-l lumii (şi) ca pe cel despre care Însuşi Iisus Hristos spune că este mincinos şi „tatăl minciunii”.

      În cunoaştere se plămădeşte veşnicia vieţii, după cum scrie în Sf. Scriptură: „ Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”( In.17,3).  Prin sporirea cunoaşterii lui Dumnezeu, noi învăţăm şi mulţumirea. Şi ce e mai frumos şi mai plăcut Domnului şi nouă, oamenilor, decât să trăim mulţumiţi şi mulţumind. Cineva spunea că numele adevărat al fericirii este mulţumirea.

      Omul îşi poate manifesta mulţumirea în două moduri: mulţumeşte pentru binele ce i s-a făcut şi este mulţumit pentru binele făcut de el celui ce lui nu i-a făcut bine, fie că n-a putut, fie că n-a vrut.

      Răsplată vom avea dacă facem bine celor ce nu ne pot face la fel. Binele, ca „ schimb de monedă” este pecetea făţărniciei, şi îşi va lua răsplata aici, în lumea aceasta, la vedere.

      Mulţumirea cu adevărat creştină este însoţită mereu (şi) de bucurie. Între ele se produce o simbioză, din care se naşte virtutea recunoştinţei. Iar despre recunoştinţă, G. Boccaccio spune că este cea mai de laudă dintre toate virtuţile. Lipsa mulţumirii sau a recunoştinţei produce întristarea oamenilor şi a lui Dumnezeu.  Poate, de aceea părinţii creştini îşi învaţă copiii nu numai să se bucure în mulţumire, ci şi să nu se supere pentru suferinţa pricinuită lor de altcineva, fiindcă şi puterea de a ierta este dătătoare de bucurie, şi încă de una sfântă.

      Copiii învaţă repede mulţumirea, dar, parcă, şi iertarea le este destul de la îndemână. Mânia copilului se topeşte repede în „ focul” bunătăţii şi al blândeţei, proprii firii lor.

      Nouă, celor mari, ne vine mai greu să mulţumim. Suntem zăbavnici la iertare şi iuţi la mânie. Noi , care citim în Sf. Scriptură cuvintele Domnului: „Daţi mulţumire lui Dumnezeu pentru toate”   (cf. 1 Tes.5,18) suntem vinovaţi, dacă facem altfel. Cel neştiutor ar avea o scuză, dar, poate el nici nu se supără când este mustrat de Milostivul Dumnezeu.

      Nu întotdeauna mulţumirile omului sunt primite de Domnul Dumnezeu. În unele cazuri, mulţumirea noastră este vinovată şi neplăcută Lui. Să ne amintim de mulţumirea fariseului, care s-a urcat la templu să se roage: „ … Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş” (Lc. 18,11). O astfel de mulţumire musteşte de trufie. Vameşul, urcat şi el la templu să se roage, n-a adus nici o mulţumire lui Dumnezeu, ci doar  ca un păcătos ce era, a invocat mila Lui: „ Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului ” (Lc. 18,13).

 Din cele două atitudini diferite, cea a fariseului şi a vameşului, învăţăm că nu mulţumirea trufaşă îndreptează omul, ci căinţa smerită.

     Cuvintele fariseului: „Nu sunt ca acest vameş”, ascund în ele un adevăr, făcut cunoscut şi nouă chiar de Însuşi Iisus Hristos: „ Zic vouă că acesta (vameşul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela ” (Lc. 18,14).  Numai că vameşul nu la adevărul cunoscut şi spus de Hristos Domnul s-a gândit, ci la întâietatea sa, câştigată prin lucrarea virtuţilor sale: „Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuală din toate câte câştig” ( Lc.18,12). Fariseul nu bănuia că Dreptul Dumnezeu îl va socoti mai bun pe vameşul păcătos, pe cel ce „ … nu voia nici ochii să-şi ridice către cer … ”(Lc.18,13), conştient fiind de nevoia şi folosul căinţei sale.

     Dar şi printre creştinii zilelor noastre se mai pot auzi mulţumiri neplăcute Celui Ce cunoaşte inimile oamenilor, cum ar fi: „ Mulţumesc lui Dumezeu că am reuşit să-i  plătesc  vrăjmaşului meu după cum el a meritat (aici se ascunde răutatea plătitorului.)”.

      Suntem grăbiţi să plătim oricui ne face rău, şi încă ne bucurăm că ştim şi putem să-l pedepsim, ca să ne ţină minte. Aici, ţinerea de minte este pentru a-l descuraja în a ne mai face rău vreodată.

     Oare, lui Dumnezeu trebuie să-I mulţumim pentru reuşita noastră în dorinţa necreştină de a „plăti poliţe”? Nu, Lui nu-I trebuie astfel de mulţumiri păcătoase. Diavolul este acela care ne îndeamnă nu numai să plătim răul altora cu răul nostru, ci chiar să le pricinuim suferinţe mari, plătindu-le binele lor cu răul nostru.

     Să ne ferim  de un astfel de „învăţător” şi de „mulţumirile” plăcute lui, de cel ce ne îmbogăţeşte cu neîngăduita noastră calitate de judecător şi grabnic răsplătitor. 

     Tot ceea ce noi avem este de la Bunul Dumnezeu, şi de aceea omul trebuie să aibă pe buzele sale numai cuvinte de mulţumire.

     Să ştiţi, fraţi creştini, că Domnul Dumnezeu găseşte toate cererile noastre, chiar dacă sunt ascunse în mulţumirile pline de bucurie ale noastre, ale celor păcătoşi.

     Bine este să rostim mereu, nu numai când suntem la Sf. Liturghie, cuvintele acestea: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru”. Vedem, în aceste cuvinte, cum bunii creştini mulţumesc înainte de a se ruga. Această  mulţumire grabnică arată  încredinţarea noastră că Bunul Dumnezeu şi ştie şi ne dă ceea ce noi voim să cerem..

     Învaţă-ne, Doamne, mulţumirea, ca să trăim pacea şi bucuria, liniştea şi împlinirea.

Iosif   Badiu, Huedin