Noiembrie ploios

Sunt mai multe cărări la baza muntelui, dar nu toate duc în vârf. Lupta mea nu este împotriva oamenilor, ci împotriva viciilor, ca nu cumva acestea să mă tragă definitiv spre o consimțire greșită. Nu cred că dacă am luptat și eu puțin sau am postit sau am făcut puțină milostenie aș fi acumulat nu-știu-ce merite dintr-o dată. Mai curând cred cele promise de Dumnezeu, decât să speculez orice altceva. Dumnezeu nu a stabilit absolut nimic în pripă. Totul face parte din planul Lui. El nu se poate răzgândi în această privință.

Reclamele ne induc faptul că vecinii au deja produsul, oricare ar fi acesta. Iar cine vrea toate produsele, tot aurul, se va trezi că nu are nimic. Insomnia este bună, pentru că nu adormi la predică, iar noaptea te rogi. Pentru sfânt, adevărul nu este frapant, ci vibrant. Sfântul nu doar că nu slujește întunericului, dar îl și alungă prin rugăciune. Nu trebuie să îmbogățim lumea cu reviste și clădiri, ci – mai degrabă – cu sfinți. De ziua Sfintei Cecilia, părintele duhovnic mă încurajează:

• În Biserică nu ești singur, vâslesc și alții împreună cu tine în Barcă!

Într-o vară secetoasă, oamenii au făcut o procesiunde ploaie în câmp, dar un singur copil a adus umbrela. Nu trebuie să mă lepăd de lume. Dacă voi crede, lumea singură se va lepăda de mine. În revoluționarul decembrie, eram în pădure cu bunicul:

• Tăietorul de lemne care face pauză zece minute pe oră taie mai multe lemne, deoarece are timp să își ascută toporul. Cel ce se roagă zece minute pe oră este mai eficient, deoarece își ascute simțurile.

Toate zilele sunt faste, de sărbătorire a unui sfânt. Doar pentru atei există zile nefaste. Apa pe care o beau zilnic îmi amintește de botez. Pâinea pe care o mănânc zilnic îmi amintește de Împărtășanie. La ultima spovedanie, părintele mi-a amintit de viziunea sfântului Pahomie, despre oamenii care nu puteau să iasă singuri dintr-o groapă imensă, ci aveau nevoie de un salvator din exterior.

Cei mai buni prieteni mă cheamă la ei în vizită la Turda, la Swindon, la Dublin, la Barcelona, la Madrid, la Barcelona, la Frankfurt. Dar mă cheamă și sfinții la Dumnezeu, chiar acum îmi rezerv un bilet. Multe au cu toții să îmi spună! Să mă învețe cum să nu mai fiu un biet slăbănog:

• Dacă vei uita să vorbești, vei supraviețui. Dar nu și dacă vei uita să iubești.

Îi iubesc pe toți, dar nădejdea mi-o pun doar în Unul. Cea mai mare bucurie va fi să Îl întâlnesc pe Cel din Scriptură. Îmi scrie cu gingășie, încă sunt departe. Când voi fi lângă El, nu îmi va mai scrie. Păstrez scrisorile Lui de dragoste la piept, sunt pliantele care mă ghidează spre El:

• Nu ofta și nu judeca!

Dacă atât de multe generații au practicat acest crez, nu s-au putut înșela. Sfântul nu abordează nici o temă inutilă. El doar anunță sfârșitul tristeții și începutul veseliei.

Mă străduiesc să nu mă las contaminat de trivializarea celor care nu au nimic de spus. Să Îl las pe Dumnezeu să distrugă ceva: iluziile. De ziua sfântului Clement, părintele mă încurajează:

• Creștinismul trebuie să ofere un răspuns falimentului lumii!

Cine vrea să fie primul trebuie să se așeze pe ultimul loc. Teologia a găsit șase mii de argumente pentru dovedirea credinței, dar – fără smerenie – totul este derizoriu. Doar smerenia întărește credința și atrage harul. Dumnezeu a sădit în mine rațiune duhovnicească, ca să cunosc că El există, ca să găsesc calea, să fiu uluit de bunătățile Lui[1] și ca să nu mă scuz că nu am știut. Forța de coeziune este smerenia:

• Răul are atâta putere câtă îi dă mândria, zice părintele la agapă. În Arcă, animalele nu se sfâșie între ele! În Biserică, oamenii nu se luptă între ei!

O tânără din Tbilisi, numită Sidonia, vrea cu orice preț să meargă la Ierusalim, să Îl întâlnească pe Iisus. Eu vreau? Mai vrea omul de azi să creadă? Mai vrea să scape omul de păcat ca de un gunoi? Nu voi fi lăsat pradă pedepsitorilor. Cel ce zidește o casă vrea să locuiască în ea. Ziditorul vrea să locuiască în mine. Alerg la El pentru că Îl iubesc, nu pentru daruri. Așteptarea mea nu va fi zdruncinată.

• Când umblai în întuneric, nu înaintai nicăieri, îmi zice părintele de ziua sfântului Clement. Cel ce ți-a dat harul nu are de gând să ți-l ia! Cea mai mare irosire este să nu Îi mulțumești pentru tot ce ai primit.

Sfinții îmi explică cum pot moșteni cele promise în testament:

• Biserica este staulul în care lupul nu intră. În turmă, alături de păstor, toate oile sunt în siguranță. Oaia ratăcită vrea prea multă iarbă grasă. Nu știe că mintea ei este supraîncărcată. Că stomacul ei este supraîncărcat. Cel ce o recuperează o învață înfrânarea.

Foarte mulți oameni nu știu nimic despre moștenirea lor, despre testament[2], despre aliați. De prea multe ori, ne pierdem într-o cazuistică complicată, fariseică. Subiectul central este limpede și net superior subiectelor periferice:

• Ce înseamnă să fii creștin? Nu există salvare fără pocăință[3]. Omul ar vrea să primească totul, dar nu vrea să se elibereze de păcat.

Sfinții mă învață atitudinea corectă, motivația corectă și sursa corectă. Nu eu corectez Scriptura, ci ea pe mine. De acum, răspândesc speranța, nu frica[4]. Martirii din Galia erau veseli, ca și cum ar fi fost chemați la un banchet de nuntă[5]. Iadul nu este pregătit pentru mine, ci doar pentru cei răzvrătiți[6]. Sfântul este crainicul clemenței divine.

 

Marius MATEI

__________________

[1] Osea 3, 5.

[2] Michel Quesnel, Istoria evangheliilor, Enciclopedică, București, 1996, p. 5.

[3] Ibidem, p. 16-25.

[4] Georges Ory, Originile creștinismului, Științifică și enciclopedică, București, 1981, p. 113.

[5] Irineu Bistrițeanul, Sfântul Irineu de Lyon, polemist și teolog, Cartimpex, Cluj-Napoca, 1998, p. 17.

[6] Ibidem, p. 76.