LOADING

Type to search

Noul Adam

Ortodoxie si traire

Noul Adam

Share

Într-o foarte frumoasă carte, scriitorul Elie Wiesel se întreba ce putea să fie în sufletul lui Adam atunci când, alungat din rai, îşi amintea de timpul când încă mai era acolo. Nu ştim aproape nimic despre viaţa lui Adam. Poate că vreodată, în toiul nopţii, când umbrele îndoielii şi ale disperării cuprindeau tot ceea ce se intuia prin întuneric, să fi încercat să bată la Poarta Raiului, să încerce să ceară iertare şi să spere că tot ce i s-a întâmplat nu a fost decât umbra unui vis trecător. Nu ştim, dacă a fost așa sau nu. Sigur este că, orice ar fi încercat şi oricât ar fi bătut la Poarta Raiului, aceasta rămânea mai departe închisă. Nu îi era dat lui să hotărească când şi dacă poate să-i fie iertată pedeapsa. Tot aşa cum orice încercare a oamenilor de a urca singuri, fără ajutorul Domnului, la cer este sortită eşecului. Atunci când cei mai îndrăzneţi dintre ei au vrut să ridice un turn până dincolo de nori şi de albastrul cerului, totul s-a năruit sub povara ispitelor lumeşti. Fără Dumnezeu, cu mânie, înverşunare şi aroganţă, nimeni nu va construi niciodată nimic.
Pruncul Iisus se naşte pentru speranţa noastră. Dacă Poarta Raiului a rămas închisă în faţa lui Adam şi a Evei, a copiilor şi nepoţilor lor, Pruncul de la Bethleem ne aşează acum în inimi şi suflet speranţa unei posibile iertări şi întoarceri în Rai. Fiul se coboară, se întrupează, devine om, surprinzându-ne dar şi învăţându-ne cum să batem la uşa Împărăţiei veşnice. Tot ceea ce oamenii au încercat fără Dumnezeu, era complicat, încurcat şi inutil. Naşterea Domnului Hristos dezleagă totul, simplifică imposibilul, transformat în realitatea pe care oricine o înţelege şi o poate înfăptui. Dar numai atunci acel om vrea să înţeleagă şi să primească chemarea dumnezeiască.
Ce era Raiul golit de oameni, ce înseamnă splendoarea frumuseţii fără margini, când nimeni nu o poate admira şi nimeni nu poate chema pe nume toate vietăţile rânduite să trăiască în armonie acolo? Cum arăta oare raiul imediat după ce primii oameni au fost alungaţi din grădina minunată? Nici măcar şarpelui nu-i mai rămânea ceva de făcut, nu mai ispitea pe nimeni printre frunzele colosale şi fermecătoare ale copacilor ce stau mărturie perfecţiunii grădinei dumnezeişti. Pruncul Iisus se naşte pentru împlinirea unei speranţe fundamentale, aceea a reaşezării lucrurilor în ordinea lor firească şi evidentă. Dumnezeu nu a creat lumea pentru ca Raiul să stea golit de oameni, ci l-a văzut plin de oameni adevăraţi, drepţi şi cucernici, iubitori şi responsabili, slăvind Împărăţia cerurilor şi pacea binecuvântată a Raiului adevărat. Nu este un paradox faptul că Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi, că au greşit şi că ar fi fost mai bine să nu o facă. Să presupunem că dacă ar fi ştiut ce este greşeala, nu ar fi greşit. Că dacă ar fi fost conştienţi de otrava ispitei, nu s-ar fi lăsaţi ispitiţi. Dar, de ce trebuiau Adam şi Eva să aibă experinţa cunoaşterii binelui şi răului? Le-ar fi trebuit cu adevărat aşa ceva ? Ar fi fost mai bine pentru ei să nu ştie cât de rău e să le fie rău. Nu ştim nici ce s-ar fi întâmplat cu ei dacă respectau porunca divină, dacă rămâneau mai departe dincolo de bine şi de rău, de timp şi infinit, de spaţiu şi hotar. Evident, Dumnezeu ştia că primii oameni se vor lăsa ispitiţi. El ştie totul ! Şi totuşi le-a cerut să nu se lase amăgiţi. Teologia nu vede aici o contradicţie, ci dorinţa dumnezeiască de a acorda omului un sens al discernământului în armonie cu planul divin al creaţiei. Omul decide liber, dar puteau Adam şi Eva să o şi facă ? Omul dă un nume tuturor celorlalte vietăţi de pe pământ. O merită? Primii oameni puteau să stea ascultători în rai, în sensul direct al termenului, şi istoria s-ar fi terminat aici. Poate, nici noi nu am mai fi existat…aşa cum suntem. S-au lăsat ispitiţi de şarpe, devenind prima generaţie din istoria omenirii. Iar noi, după naşterea Pruncului, cu ajutorul divin, stăm liberi în faţa Domnului şi încercăm să dovedim că putem să fim alţi oameni, fără să ne pierdem în păcat. Adam şi Eva au decis liber şi au arătat că nu pot să fie stăpâni, înainte de orice, peste ei însuşi. Şi chiar dacă, ruşinaţi de goliciunea şi de eşecul lor, ar fi fost iertaţi prin mila lui Dumnezeu şi ar fi rămas mai departe în rai, ar fi greşit mai departe, iarăşi şi iarăşi. Nu aşa trebuia să arate Raiul, ca lăcaş al drepţilor ce slăvesc Împărăţia lui Dumnezeu. Iertarea divină nu poate să fie altfel decât absolută şi definitivă. Pruncul Iisus se naşte între oameni care cunosc diferenţa dintre bine şi rău, dar mai ales se naşte între oameni care, prin jertfa Lui pe cruce, vor fi demni de iertarea lui Dumnezeu. Noi credem şi luptăm pentru o existenţă a noastră definit hristocentrică, cu credinţă în Dumnezeu şi fapte bineplăcute Lui. Şi atunci când batem la Poarta Cerurilor, o facem altfel decât aşa cum, poate, încercase Adam în vremea lui. Nu cu disperarea iscată de pierderea privilegiilor, ci de dorinţa de a fi asemenea sfinţilor, cu un curaj sădit în noi prin Pruncul Iisus, ca dar de preţ primit de la Dumnezeu. Pentru noul Adam, privilegiul nu înseamnă a vieţui în rai, ci a locui acolo, după Judecata dumnezeiască. Noul Adam există ca forţă a binelui, ca exprimare a binelui, înţeles existenţial într-o realitate care depăşeşte noţiunea dialectică a diferenţei dintre bine şi al rău. Părticica dumnezeiască zidită în noi prin chenoză ne duce dincolo de cunoaşterea teoretică a supremaţiei binelui, pe care Adam şi Eva, o percepeau pe pământ ca amintirea dureroasă a paradisului pierdut. Prin Iisus Hristos binele poate să fie trăit, aşa cum o fac sfinţii. El devine normalitate, mod de viaţă, simplitate, ca şi respiraţia. Atunci Poarta Raiului se deschide şi incepem să trăim. Omul reintră în rai, fiind altfel. Dacă Adam si Eva ar fi respectat porunca divină, rămâneau în rai, desigur. Prin Hristos, omul intră sfânt în rai şi prin această diferenţă viaţa veşnică este nu numai un dar dumnezeiesc, ci însăși expresia fundamentală a legăturii cu Dumnezeu. Când un om este sfânt, el mulţumeşte Domnului pentru splendoarea vieţii, iar sfinţenia este împlinirea şi apogeul Creaţiei dumnezeieşti.
Prin Naşterea Pruncului, vechiul Adam poate să devină cel nou. Acesta este sensul fundamental al Sărbătorii Crăciunului, al deschiderii către ceea ce fusese fără speranţă, închis şi de neînţeles. Primim o viaţă nouă, asemenea luminii line de sus, de la steaua care străjuieşte noaptea de iarnă. Nimic de acum încolo nu va mai fi numai întunerec.
„Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan, 1,12)

Dumitru Horia Ionescu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *