LOADING

Type to search

„Nu cunosc pe omul acesta”

Ortodoxie si traire

„Nu cunosc pe omul acesta”

Share


 

 

            Asemenea cuvinte pot fi rostite de oricine către oricine şi pentru oricine, fără a avea în ele o încăcătură emoţională. Dar cuvintele din titlu, rostite de Simon Petru despre Iisus Hristos, într-o împrejurare critică pentru el, parcă au în ele tremurul emoţiei şi al fricii. Ele, cuvintele, sunt ale ucenicului care a trăit multă vreme lângă Omul despre Care a afirmat că nu-L cunoaşte. Cel „necunoscut” de Simon Petru este  tocmai  Prietenul său, cu Care a urcat împreună pe muntele Tabor. Lui i s-a oferit să-I facă o colibă, manifestându-şi bucuria de a sta acolo cu Domnul Iisus. (Mt.17,4).

            Cine a citit Noul Testament, o dată sau de mai mute ori, greu va crede că sunt adevărate aceste cuvinte ale pescarului, chemat să facă ucenicie la şcoala Marelui Învăţător, unde va învăţa să trăiască şi să vestească Sfânta Evanghelie. El, ucenicul, va deveni curând pescarul de oameni şi Sfântul Apostol Petru, mărturisitor înfocat al Evangheliei Domnului Iisus.

            Cuvintele spuse de Simon Petru unei slujnice mai că nu sunt crezute nici de ceilalţi slujitori de la curtea arhiereului, în faţa cărora s-a apărat, de trei ori, cam cu aceleaşi cuvinte. Lepădarea lui Petru, precedată de lepădarea altui ucenic, a fost stropită însă cu lacrimi de căinţă, pe când cea a lui Iuda Iscarioteanul, căci despre el este vorba, a fost pecetluită de sărutarea rece a trădării libere. Teama lui Simon Petru de a suferi batjocuri de tot felul, alături de Iisus Hristos, l-a împins pe bietul ucenic spre poartă, stăpânit fiind atunci de gândul scăpării cât mai grabnice de bănuielile îndreptăţite ale slujitorilor, că şi el este dintre ucenicii Celui sărutat de Iuda. El nu s-a gândit că un cântat de cocoş îl va „acuza” de o întreită lepădare (deşi i se spusese aceasta cu puţin timp înainte), şi că îl va „ajuta” să-şi aducă aminte de cuvintele lui Iisus: „Zic ţie, Petre, nu va cânta astăzi cocoşul, până ce de trei ori te vei lepăda de Mine, că nu Mă cunoşti” (Lc.22,34).

            Lui Simon Petru nu-i venea să creadă că a fost în stare de aşa ceva, căci el, (şi nu numai el), promisese Domnului, cu puţin timp în urmă: ”Chiar de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine” (Mt. 26,35). Dar slăbiciunea omenească nu l-a ajutat să-şi ţină promisiunea. Încă nu se îmbrăcase „cu putere de Sus”, pentru a putea merge cu Domnul chiar şi până la moarte. Avea să meargă spre moarte însă împreună cu Sf. Apostol Pavel, mult mai târziu.

Lepădarea tuturor ucenicilor (execepţie făcând Ioan) parcă îşi picură durerea şi tristeţea în „cupa” cuvintelor memorabile, auzite şi de Domnul: „Nu cunosc pe omul acesta”, rostite doar de un singur ucenic, şi în numele celorlalţi, care şi ei, grăbindu-se să-L părăsească pe Domnul, ar fi grăit la fel ca Simon Petru. Cuvintele sunt memorabile atât pentru tragismul lepădării exprimat prin ele, cât şi pentru învăţătura pe care o lasă omenirii iertarea acestui păcat al lepădării de Omul interogat şi bajocorit. Dar înainte de lepădarea lor, ucenicii au fost supuşi unui examem duhovnicesc de către Cel Care Îi chemase să-L urmeze. Întrebarea pusă ucenicilor Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt.16,13), n-a primit adevăratul răspuns din partea lor. De aceea, Învăţătorul n-a ezitat să-şi „supere” ucenicii-elevi cu încă o întrebare: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” (Mt.16,15). Acum se ivi minunatul prilej, prin voia Domnului, ca Simon Petru să se facă purtătorul de cuvînt al tuturor ucenicilor şi să dea el răspunsul adevărat, cel aşteptat de Fiul Omului: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Mt.16,16). Prin acest răspuns, Simon Petru îşi depăşeşte condiţia lui de ucenic puţin-credincios (Mt.14,31), căci Dumnezeu-Tatăl a fost Acela Care i-a descoperit dumnezeiescul răspuns, şi nu puţina şi limitata lui înţelepciune, lucru adeverit prin cuvintele dumnezeieşti: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu cel din ceruri” (Mt.16,17). De vom compara cele două răspunsuri ale lui Simon Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” şi „Nu cunosc pe omul acesta”, am putea crede că numai frica a fost pricinuitoarea unei minciuni regretate, şi nu „uitarea”, nici măcar parţială, a Celui ce avea să moară şi pentru el.

            Oare, Simon Petru n-a vrut să spună slujitorilor arhiereului cine este Acest Om?  Bănium doar zbaterea lui lăuntrică, dar nu-i înţelegem pe deplin manifestarea şi nici cuvintele spuse în apărarea sa, deşi felul în care trăim mulţi dintre noi este dovada nepăsării şi uitării de suferinţele Domnului Iisus Hristos. Poate că atunci nu mai era nevoie să spună Petru nimic despre Învăţătorul său, căci Însuşi Iisus a spus cui trebuia, indirect, că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu (Mt.26,63-64). Lui Petru, Domnul Iisus îi pregătise dinainte şansa „reabilitării” sale pentru vina de a nu-şi fi recunoscut Învăţătorul nevinovat. Şi o să-i ofere această şansă după Învierea Sa, atunci când S-a arătat a treia oară ucenicilor Săi. Domnul nu  voia să-l ştie pe Petru în afara celorlalţi viitori apostoli.

            Iubirea lui Petru, mărturisită prin viu grai şi faţă către faţă, pentru Cel de Care se lepădase, are putere să-l repună în drepturile apostoliei netrădate niciodată, până la sfârşitul vieţii sale. Iisus, Cel pe Care Îl negase, îl ajută pe Petru, prin întrebările Sale insistente (şi supărătoare), să grăiască de trei orei: „Tu ştii că Te iubesc” (In. 21,15-17). Dar, oare, gura noastră grăieşte iubire lui Iisus Hristos, şi inima simte dorul Iubirii Sale,  după atâtea lepădări de Cel Care a pogorât jos la noi ca să ne urce sus la El, în Împărăţia Cerurilor?

            Ar fi bine să înţelegem din Sfânta Scriptură că fiecare depărtare de Dumnezeu trebuie urmată de o întoarcere la El, pentru a-L mărturisi în trăirea noastră după voia Sa. Dar aceste depărtări şi apropieri de Domnul Dumnezeu să fie cât mai puţine cu putinţă, chiar şi numai câte una, de se poate.

            Din pericopa evanghelică „Fiul risipitor”, putem constata că întoarcerea acasă a fiului „hoinar” prin mărăcinii păcatelor lunmeşti, n-a mai fost urmată de o altă părăsire a casei părinteşti. Fiul care îşi ceruse de la tatăl său partea lui de avere, ca să plece cu ea în lumea largă, la întoarcere, a fost sărutat de tată iertător. Multe a înţeles fiul din „odihna” capului tatălui pe grumazul lui. I-a simţit bucuria, dragostea şi iertarea, şi acestea i-au fost suficiente pentru a fi vrednic să se numească din nou fiul lui. Dar înaintea sărutului părintesc, a fost căinţa fiului: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta!” (Lc.15,18). Această căinţă l-a făcut pe tatăl său să exclame cu o bucurie nestăpânită: „… acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

            Mulţi dintre noi suntem asemenea fiului petrecăreţ, atunci când ne risipim averea primită ân dar de la Tatăl nostru, şi anume: libertatea de a crede în Învierea Fiului Său, puterea de a-L mărturisi şi altora şi nădejdea în mila, dragostea şi iertarea Tatălui ceresc. Libertatea şi nădejdea sunt mijloace prin care fiecare creştin poate înmulţi talanţii mântuirii sale. Este bine să nu ne folosim libertatea pentru plăceri păcătoase şi nici să nu schimbăm nădejdea lui Petru cu deznădejdea lui Iuda.

            De aceea, să zicem: Ajută-ne, Doamne, să trăim aşa cum Tu voieşti, şi nu cum Tu îngădui, uneori, pentru încăpăţânarea noastră. Într-un glas să strigăm: Noi cunoaştem pe Omul Acesta şi ştim că El este Hristosul lumii, Fiul lui Dumnezeu celui veşnic viu!

 

                                                                                         Iosif  Badiu    Huedin

           

           

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *