LOADING

Type to search

«Nu suntem cu , nimic mai prejos ca alte neamuri!», interviu cu scriitoarea Lidia Stăniloae

Ortodoxie si traire

«Nu suntem cu , nimic mai prejos ca alte neamuri!», interviu cu scriitoarea Lidia Stăniloae

Share

Doamna Lidia Staniloae, fiica părintelui Dumitru Stăniloae, este o prezenţă deja binecunoscută în presa românească de după 1990 cu luări de poziţie extrem de utile, de binevenite şi pertinente asupra principalelor fenomene şi curente care frământă lumea creştină românescă şi europeană. Vă îndemnăm să citiţi în exclusivitate un interviu acordat revistei Lumea Credinţei, revistă la care venerabila Doamnă şi fiul ei – Dumitraş Ionescu – pot fi consideraţi adevăraţi ctitori…

Farmecul apus al unei case memoriale

Doamnă Lidia Stăniloae aţi ţinut pe 8 mai 2013, la Braşov, o conferinţă cu tema “Părintele Dumitru Stăniloae şi Braşovul”…Care a fost relaţia aceasta mai ales că tatăl dumneavoastră este braşovean, născut la Vlădeni, la câţiva kilometri de Codlea?…după cum bine ştiţi braşovenii îi păstrează cu mândrie o bună memorie…Frumosul Seminar Teologic Ortodox din Braşov îi poartă numele…

Mi-a făcut mare plăcere să revin la Braşovul de care mă leagă multe amintiri din trecut şi în care au trăit rude dragi, dat fiind că tatăl meu s-a născut la Vlădeni. Şi de acest sat mă leagă multe amintiri şi mă consider oarecum vlădăreancă. Mă bucură mult dragostea şi admiraţia pe care Braşovul o păstrează părinţilor mei. Şi mă va bucură totdeauna să revin în acest oraş frumos pe care nu se poate să nu-l iubeşti.

Apropo de Vlădeni… avem de câţiva ani, acolo, o Casă memorială “Dumitru Stăniloae” (casa în care Părintele s-a născut, n.r.). Sunt convins că aţi vizitat muzeul. Cât din parfumul vechi, din autenticitatea timpului trecut s-a păstrat acolo? Cât de mult i-ar fi plăcut Părintelui?

Da, la Vlădeni s-a refăcut casa părintească a tatălui meu, transformându-se într-o casă memorială şi muzeu al satului, aşa cum şi-a dorit el când a donat-o Mitropoliei de la Sibiu. Din păcate, nu am fost consultaţi atunci când a fost restaurată, deşi fiul meu şi cu mine neam oferit să participăm la refacerea ei. N-am fost chemaţi nici atunci când s-a inaugurat. Ea nu corespunde întru totul casei aşa cum a fost ea odinioară, când fratele tatei şi soţia lui locuiau în ea. Multe obiecte şi fotografii au dispărut, luate de către persoane care nu aveau nici un drept să o facă. Este evident, nu mai regăseşti căldura unei case locuite. Cum spuneţi dumneavoastră, a dispărut „parfumul vechi ” al locului copilăriei tatălui meu, acel farmec de nedefinit pe care îl simţeam petrecându-mi toate vacanţele acolo. Nu ştiu cât de mult i-ar fi plăcut tatei forma ei actuală. El o considera cel mai frumos loc din lume, de care era atât de legat. Dar, fără îndoială, refacerea ei este un lucru foarte pozitiv şi o acţiune de laudă a Î.P.S. Mitropolitului Laurenţiu al Ardealului, căruia îi mulţumim şi pe această cale.

« Ei nu mai sunt nimic… »

În 1984 vă autoexilaţi în Germania, urmându-vă fiul. Experienţa aceasta a pâinii negre a exilului o descrieţi în “Memoriile unui fugar”. Mă interesează, având o experienţă a exilului şi a diasporei de 29 de ani, două lucruri: cum se pune problema păstrării identităţii culturale şi spirituale faţa cu pericolul alienării şi… ce diferenţe sunt între exilaţii de ieri şi românii exilaţi de azi, evident în Germania?

Nu mi-am urmat fiul în Germania, am plecat împreună, la sfatul tatălui meu şi datorită situaţiei noastre de atunci, în anii de teroare comunistă, de care nici noi n-am fost scutiţi, dimpotrivă! A pleca între străini nu e o experienţă uşoară, e adevărat. Ba chiar se trăiesc momente de o duritate greu de imaginat. Dar dacă ceri ajutorul lui Dumnezeu, îl primeşti. În legătură cu problema păstrării identităţii naţionale în diaspora, e adevărat, ea este dintre cele mai importante şi mai grave. E nevoie nu numai de o anumită luciditate a fiecăruia, de înţelegerea importanţei păstrării tradiţiilor noastre, pentru menţinerea sănătăţii noastre sufleteşti, pentru supravieţuirea ca individ şi ca neam, dar şi de ajutorul pe care individul îl primeşte de la cei meniţi să-l sprijine în acest sens, mai ales al Bisericii. Acolo unde slujitorii ei sunt conştienţi şi preocupaţi de aceasta, lucrurile merg bine. Din nefericire nu totdeauna se întâmplă aşa, fie dintr-o gravă superficialitate, fie că nu sunt nici ei ajutaţi şi sprijiniţi de cei care ar trebui să-i încurajeze în această acţiune. Oamenii ajung aici destul de dezorientaţi, de singuri, fără nici o susţinere. Din păcate, cad lesne pradă convingerii că românii sunt inferiori altor popoare, dacă nimeni nu le spune că nu sunt cu nimic mai prejos acestora. Atunci se leapădă de limba lor, de tradiţiile lor, ceea ce provoacă dispreţul noilor compatrioţi. Ei nu mai sunt nimic, ceea ce e tragic pentru că distruge însăşi structura lor sufletească, sănătatea morală. Pentru că români nu mai vor să fie, iar altceva nu vor putea să fie niciodată, prin firea lucrurilor. Şi nu mai sunt nimic decât nişte imitaţii care provoacă desconsiderare. Încearcă să-şi înstrăineze şi copiii de limba şi identitatea lor, ceea ce aduce acestora mari tulburări psihice mai târziu când nu mai au nici ei o identitate definită… Binecunoscuţi specialişti în psihiatria infantilă, cum ar fi Dr. Christine Winter-Heider, de la Berlin, au ajuns, după studii aprofundate, la concluzia că un copil trebuie să înveţe în primii trei ani de viaţă limba părinţilor lui. Altfel va avea mai târziu de suferit, cum spuneam, mari tulburări psihice. Din fericire, aceste cazuri devin din ce în ce mai izolate, pentru că atât în ţară cât şi în diaspora se scrie, se vorbeşte, se subliniază din ce în ce mai frecvent necesitatea
păstrării identităţii naţionale şi majoritatea oamenilor înţeleg cât de mare este importanţa acestei atitudini.

Exilaţii de ieri au venit pentru că au avut motive politice serioase, ca atare nu căutând situaţii materiale mai bune, pe care le-au părăsit în ţară pentru a-şi păstra crezul vieţii şi a nu face concesii inacceptabile. Astăzi majoritatea exilaţilor vin în căutare de un nivel mai ridicat de viaţă, de carieră, de câştig, vin în căutare de lucru etc. Fără îndoială, cei conştienţi de îndatoririle lor morale îşi păstrează o anume ţinută şi sunt un câştig – atât pentru locul unde se stabilesc, cât şi pentru compatrioţii lor. Sunt, desigur, şi unii pe care nu-i interesează decât aspectele materiale, ceea ce este destul de riscant astăzi, mai ales în situaţia de regres material şi de criză. În acelaşi timp, calitatea lor umană şi morală se degradează mult.

ADN-ul performanţei intelectuale

Fiul dumneavoastră, Dumitru Horia Ionescu, absolvent de teologie, lucrează din 1987 la Editura “Herder” şi are o bogată activitate publicistică (chiar şi la unele reviste româneşti). Vă rog povestiţi-ne puţin despre unicul nepot al marelui teolog, despre viaţa lui, despre relaţia cu bunicul său.

Fiul meu este un intelectual de mare calitate, cu o intensă activitate publicistică. Fără îndoială, contactul intens cu cultura occidentală, o informaţie mai largă şi o privire de ansamblu pe care o permite nivelul intelectual şi cultural de aici şi, în acelaşi timp, şi cu aspectele de mare bogăţie spirituală şi culturală din România (din fericire există şi o deosebit de importantă cultură românească, chiar dacă mulţi se încăpăţânează să nu o remarce), joacă un rol însemnat în formarea fiecărei persoane. De asemenea, există în Occident o mai mare libertate de spirit, o libertate reală şi nu un fals liberalism aşa cum îl practică unii în ţară şi care nu reprezintă defel Europa de astăzi, aşa cum şi-o imaginează ei. Ea permite o dezvoltare foarte amplă a omului. Fapt extrem de important: există şi o mai mare independenţă de gândire, nimeni nu este supus unor presiuni care să-i anuleze voinţa şi acţiunile pe care „mai marii” lor o exercită asupra celor pe care îi conduc. Astfel e posibilă o dezvoltare complexă a personalităţii şi a gândirii originale. Fiecare poate gândi cu capul propriu, după cum atât de plastic se spune. În ceea ce priveşte viaţa lui, va trebui să-l întrebaţi pe el. Vă va relata fără îndoială şi despre relaţia cu bunicul lui. Între ei a existat o dragoste şi o preţuire cu totul deosebite, aşa cum ar fi de dorit să existe între fiecare bunic şi nepotul său.

Doamnă Lidia Stăniloae, cum apar ortodoxia şi cultura românească în Occident, în Germania? Cât de activă şi de vizibilă este comunitatea românească?

Ortodoxia românească este din ce în ce mai preţuită în Occident, unde se recunosc (cel puţin în Germania), caracteristicele sale spirituale de la care alte confesiuni au multe de învăţat. O spun chiar reprezentanţii acestora, Ortodoxia se caracterizează printr-o cucernicie şi un creştinism mai intens, mai preocupat de aspectul mistic, de relaţia Dumnezeuom, spre deosebire de aspectele îndreptate mai mult spre activităţi sociale şi de caritate ale altor confesiuni. În acelaşi timp ea este mai raţională, mai puţin ceţoasă ca cea rusească şi mai puţin fixată numai la sine – ca cea grecească. Este o ortodoxie care şi-a păstrat caracterul de latinitate, cu o raţionalitate mai pronunţată. Fără îndoială, însă, că ortodocşii românii au încă multe de făcut pentru cunoaşterea mai aprofundată a credinţei lor. De asemenea, eventualii bursieri, care ar trebui trimişi la studii, trebuie să fie mai bine selectaţi şi să răspundă unor criterii de pregătire profesională, care din păcate la Freiburg n-au prea existat. Cazurile trecute n-au fost dintre cele mai fericite. Cum spuneam, extinzând întrebarea la diaspora în general, preţuirea este proporţională şi cu activitatea preoţilor din parohiile româneşti. Trebuie subliniat că un factor foarte important este şi cel al profesionalismului teologic în Occidentul care a dat atâţia teologi importanţi. A contat enorm publicarea unor opere ale tatălui meu în limbile occidentale, care sunt citate în mod curent în lucrările teologice de aici. Aşa sunt „Tratatul de Dogmatică” publicat în germană şi engleză (se lucrează acum la traducerea lui franceză pentru editura de mare prestigiu „Le Cerf” de la Paris), publicarea tratatului de „Ascetică şi Mistică” la aceaşi mare editură, alte cărţi traduse în italiană, catalană, greacă, mai nou în rusă etc. Dumitru Stăniloae este considerat astăzi ca unul dintre cei mai mari teologi ai secolului XX, comparat cu Karl Rahner sau cu Hans Urs von Balthasar, cei mai mari teologi occidentali.

Predicatori ca de Hollywood

Având o educaţie creştin-ortodoxă şi fiind în aceeaşi măsură scriitoare vă întreb cum vedeţi că trebuie să fie relaţia corectă între cult si cultură? Pe de altă parte, făcând referire la profesia dvs. de fizician, mă interesează cum vedeţi relaţia dintre ratio şi fides.

Este evident că relaţia dintre cult şi cultură poate fi foarte strânsă, dacă există preocupare pentru acest lucru. Depinde, desigur, şi de osteneala pe care şi-o dau diverse publicaţii româneşti cu caracter creştin pentru a păstra un nivel corespunzător. Din păcate, în unele dintre ele, credinţa este redusă la anumite rituri şi forme, fără a se scoate în
evidenţă semnificaţia aspectelor fundamentale ale credinţei şi gândirii teologice. În ultimii ani, poate ca o reacţie la anii de interdicţie ai oricărei manifestări de credinţă, a apărut pe alocuri un pietism amator şi semidoct. Se preferă o superficialitate a spectaculozităţii, a senzaţionalului. Sunt prezentaţi sistematic de către admiratori prea puţin introduşi în cunoştinţele religioase, personagii care să „cutremure” cu bărbi lungi şi atitudini hollywoodiene, care mimează sau au mimat cu aroganţă sfinţenia, declarând despre sine că sunt sfinţi, cu afirmaţii puerile de „făcători de minuni”, cum ar fi faptul că cineva s-a lăsat de fumat datorită intervenţiei sfântului. Şi alte asemenea relatări care coboară la o treaptă foarte de jos calitatea şi nivelul „literaturii” şi comportării aşa zise religioase. Este clar că în asemenea condiţii relaţia dintre cult şi cultură păgubeşte. Se uită care sunt îndatoririle slujitorilor Bisericii, mai ales ale monahilor şi monahiilor, care în loc să-şi îndeplinească îndatoririle şi modul de viaţă pe care li-l prescriu regulile monahale, sunt atraşi de apariţii publicitare, la televiziune, la „conferinţe”, hălăduind prin străinătate „explicând” teologia românească – de care nu au habar – uitând că un monah care-şi ia menirea în serios stă cu smerenie la locul de metanie, preocupându-se de modul de viaţă pe care trebuie să-l ducă. Să mai vorbesc despre efectul pe care îl au asemenea atitudini printre oamenii cu un anumit nivel şi care caută cu adevărat apropierea de credinţă?! Cei mai puţin informaţi îşi închipuie că asta este ortodoxia şi consecinţele sunt grave.

Revenind la problema relaţiei dintre cult şi cultură, aşa cum am spus, şi printre oamenii de ştiinţă şi cultură există un mare reviriment al creştinismului, ceea ce poate răspunde şi la întrebarea anterioară.

Există, din fericire, şi alt mod de a scoate în evidenţă semnificaţia, datele creştinismului, ale gândirii teologice, care nu sunt cu nimic mai prejos decât cultura adevărată şi n-au nimic de a face cu contrafacerile de tot soiul. Să ne gândim bunăoară la celebrii gânditori spanioli Miguel de Unamuno sau Ortega y Gasset, sau la cel mai mare scriitor german în viaţă, Martin Walser, care-şi afirmă cu seriozitate credinţa. Să ne amintim de oameni de ştiinţă celebri, de fizicienii care au pus bazele fizicii moderne, Max Planck, Niels Bohr, Werner Heisenberg sau de binecunoscuţii matematicieni contemporani cum ar fi Hermann Bondi („Ateismul este un non sens, pentru că din punct de vedere riguros matematic nu poţi nega ceva despre care nu cunoşti nimic” spune el). Fizicianul vienez Anton Zeilinger spunea de curând, într-un interviu: „ Încercarea omului cu micimea şi aroganţa lui de a-l interpreta pe Dumnezeu este ridicolă. Se pot înţelegeunele lucruri, dar Dumnezeu este de necuprins. Pentru mine, există un Dumnezeu personal, cu care pot vorbi… El poate crea spaţiul şi timpul, deci universul nostru, căci stă în afara spaţiului şi timpului.”

I-aş mai cita pe fizicienii foarte cunoscuţi, prof. Walter Thirring: „Trebuie să fii total lipsit de inteligenţă ca să nu vezi în nimic ceva superior nouă şi tuturor.”; sau prof. Reinhold Bertlmann: „Experienţa lui Dumnezeu este ceva intuitiv, pe care o simt, pur şi simplu. Dumnezeu este, pur şi simplu. Din El am pornit noi. El a lăsat în noi binele şi răul. Cu toate necazurile pe care le-am trăit, drumul vieţii mele a fost bun.”. Şi mulţi alţii, a căror listă nu se sfârşeşte uşor.

Numărul oamenilor de cultură care sunt creştini şi contribuie la plasarea fenomenelor de cult în cadrul unei reale culturi este mult mai mare, n-avem cum să-i pomenim pe toţi. Ar mai fi multe de menţionat în acest sens. Toate acestea răspund şi la întrebarea referitoare la relaţia dintre „ratio” şi „fides”. Ea reprezintă un aspect al realităţii umane peste care nu se poate trece şi pe care îl considerăm ca făcînd parte din însăşi concepţia noastră de viaţă.

A consemnat Laurenţiu-Ciprian Tudor

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *