LOADING

Type to search

Numa o ţâră

Ortodoxie si traire

Numa o ţâră

Share

În Joia Mare tot satul ştie că se citesc cele 12 Evanghelii, aşa că toată suflarea e la biserică. De acum începe ceremonialul Patimilor, cu Vinerea cea Mare şi prohodul, apoi cu Sâmbăta tăcerii. De acum cine vrea ajunează până sâmbătă noaptea spre duminică sau chiar până duminică dimineaţa, să se arate straşnic următor al lui Hristos.

Era şi nea Ilie următor, da’ nu chiar aşa straşnic. Făcea ce trebuie şi era sârguincios, dar nu se omora să cunoască de ce şi pentru ce. După cum îi plăcea lui să spună:

–         Părinte, io nu am numa două clase, ca trenu’: 1 şi 2!

Şi părintele, râzând, îi zicea:

–         Lasă, nea Ilie, că dacă vrei şi aşa te mântuieşti!

Poate de la mântuit sau poate de la clasele puţine i se trăsese lui nea Ilie porecla de „Patriarhul”. Până şi popa îi zicea aşa!

–         Patriarhe, astăzi m-am gândit să facem un pic de liturghie, împreunată cu un pic de litie şi poate băgăm şi două trei din pavecerniţă.

–         Facem! Facem, dom’ părinte, cum să nu!? Cum zici, aşa facem! Io nu mă bag, doar ştii că am numa două clase, ca…

–         Ca trenu, ştiu.

–         Ca trenu, dom’ părinte!

În Joia asta mare cu care începusem nea Ilie era pregătit să rânduiască toate ceas. Parcă învăţase mai multe decât de obicei şi acum voia să pună în practică! La vremea cuvenită aşeză frumos tetrapodul în faţa altarului, în aşa fel ca părintele să poată aşeza evanghelia pe el şi să citească netulburat, apoi se puse în genunchi pe mozaicul tare. Toată biserica era în genunchi, însă constată că numai el stă pe piatră.

Din nefericire prima evanghelie e şi cea mai lungă din câte există. Un popă bun, cititor, de-abia răzbeşte într-o jumătate de ceas! Numai că nea Ilie nu ştia asta. Stătea cu genunchii pe piatră şi dădea din cap, oftând din greu. Lumea l-ar fi bănuit că gândeşte la patimile cele grele ale Mântuitorului, numai părintele bănuia care-i hiba şi începea să zâmbească.

De la o vreme nea Ilie nu mai putu şi, cu toată ruşinea, se ridică şi se puse doar într-un genunche. Stătu el aşa, vreme de câteva minute, până ce piciorul amorţi de tot, aşa că se ridică din nou, oftând din greu şi se puse în celălalt. Îl chinui şi pe ăla tot aşa, iar părintele nu dădea semne că gată. Până la urmă, nemaiputând răbda, se prinse cu mâinile de tetrapod, îşi rezemă fruntea de lemn şi strânse tare din dinţi.

Când chinul luă sfârşit nea Ilie se întoarse în altar dând necăjit din cap:

–         Apăi, dom’ părinte, asta nu-i treabă! Io am crezut că-i numa o ţâră, da’ n-o mai dat Dumnezo să gaţi! Altu’ io nu mă mai pui!

Şi nu s-a mai pus.

Popescu Ioan

Previous Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *