LOADING

Type to search

Păcatul este direcția greșită a vieții

Ortodoxie si traire

Păcatul este direcția greșită a vieții

Share

Păcatul a introdus în lume dezordinea. Fără păcat, nici un rău nu ar exista. Răul stă în a iubi rău, dacă am orândui iubirea, răul ar dispărea. Păcatul este aversiunea pentru bine și pervertirea către cele efemere. Cu cât suferim mai mult din cauza răului, cu atât suntem mai aproape de bine. Răul se înmulțește, tocmai pentru ca să nu îndrăgim lumea. Mai avem o șansă: să detestăm păcatul! Lumea nu e scutită de rău, dar poate fi condiția unui mai mare bine. Iar crucea de la gât este MEDALIA TA DE ÎNVINGĂTOR!

Mai bine suferim nevinovați, decât să fim corupți moral: mai ușor scapi de o rană dureroasă, decât de o cangrenă nedureroasă.

Cuvintele Evangheliei nu sunt simple LOZINCI, pe care să le repetăm ipocrit, ci sursa credinței noastre înnoitoare, care ne scoate din bezna păgânismului. Acest lucru l-a înțeles cu prisosință SIGFRID DE VAXJO, luminătorul Suediei (prăznuit pe 15 februarie). În anul 1008, din mila divină, regele Olaf și regina Estrida (mama Sfintei Ingegerd Ana de Novgorod) s-au încreștinat, împreună cu cele 12 căpetenii locale și mult popor din Varend. Lucrarea de evanghelizare a fost continuată pe teritoriile scandinave de către ucenicii săi, Eskil și David (mare ascet, învăluit în foc în timpul rugăciunii).


Utilizarea în mod conștient a smereniei (ca armă împotriva patimilor și ușă de acces a harului) și creșterea numărului de sincerități îngenuncheate contribuie decisiv la scăderea poticnirilor, impulsivităților, frustrărilor, neajunsurilor, tulburărilor și blocajelor.


Copiii RĂTĂCIȚI în pădure sunt speriați. Se bucură când aud o voce familiară, plină de iubire. Și răspund: Sunt aici! Aceasta este rugăciunea.


Deoarece nu Îl cunosc pe Dumnezeu, mulți oameni nu se roagă. Tocmai prin rugăciune L-ar putea cunoaște. Adame (Omule), unde ești (rătăcit)? Rugăciunea este răspunsul la această căutare. Mare putere are rugăciunea fierbinte! Rugăciunea este un mod de a zice: Ține cârma, eu nu mai pot face nimic! La Botez, suntem trecuți în Registrul Vieții: copilul lui Dumnezeu. La Liturghie, primim ceea ce ne ține în Viață, Euharistia.

Așteptare: știm că El trebuie să vină! Împărăția Lui e aproape. Vino, Doamne! Ajută-ne să priveghem, dăruiește-ne răbdare și nădejde! Singuri, suntem cuprinși de teamă. Cu El, suntem plini de curaj!

La masă cu Gazda. Oamenii nu ar veni la Ospăț, dacă nu ar fi invitați. Nu există nici un lucru mai important decât Ospățul. Invitația este de nerefuzat. Cei chemați inițial nu vor mai veni, pentru că mereu apărea altceva mai urgent. Amânarea răspunsului este un refuz. Invitația este refuzată de cei ce nu au crezut, de fapt, în posibilitatea unei realități veșnice. Amânarea aceasta este plină de nesimțire: Nu acum, mai târziu, azi în nici un caz… 

Toți vrem să fim fericiți, dar nu toți căutăm binele (condiția fericirii) și, de aceea, nu toți suntem fericiți. Fericitul Augustin ne convinge că fericirea este doar DESCOPERIREA binelui, singura VALOARE care conferă vieții noastre SENS, motivare și țintă.

Păcatul este separarea de Dumnezeu, adică de viață. Moartea este sfârșitul total al păcatelor. Răul este o contra-natură, o corupție a naturii, un defect, o distrugere a măsurii, a formei și a ordinii. Răul nu stă în substanță, ci în defectul elementelor ei, fiind mai mult o nepotrivire. Coruperea (degradarea, descompunerea) înseamnă moarte. Este nevoie de o restaurare. Aceasta nu poate fi parțială. Este nevoie de înviere, ca anihilare totală a păcatului și a morții. Este nevoie de luptă contra răului.


Listele zilnice de urgențe să nu fie prea aglomerate de itemi, pentru a evita distragerea atenției și demotivarea.

Răul stă în neconformitatea cu binele, în neascultare și depărtare de Izvor. Răul rațiunii constă în ignorarea adevărului despre iubirea veșnică, negația unei fericiri eterne. Lumea este rea doar privită fragmentar, ca și cum am vedea o singură stea pe cer. Noi resimțim lumea ca fiind rea, deoarece știm că vom muri, iar moartea din lume ne sperie. Și credem că orice sperietură care ne trezește este rea, dar nu este așa. Este doar agațamentul morții, păcatul, care își exagerează puterile, mințind, ca de obicei. Este o iluzie, o amăgire a răului. Răul nu are putere decât în măsura în care noi i-o conferim, ca absență a binelui. Grijile exagerate nu sunt toate extrem de rele, dar ne distrag atenția de la scopul vieții și ne demotivează. Universul este frumos, chiar dacă păcătoșii sunt mizerabili. Pentru că toți pot deveni curați.

Mai multe persoane greșesc trenul și se urcă într-un alt tren, care îi va duce într-o direcție nedorită,greșită. Unii din indiferență, alții din grabă, alții din greșeală, alții din alte motive, cu toții sunt acum în aceeași situație: să ajungă la altă destinație decât cea propusă. Unii sunt calmi, alții nu. Unii se resemnează, alții caută soluții: Ce e de făcut? Nici unul nu dorea să se fi urcat în acel tren, dar, totuși, a făcut-o. Această pildă a teologului Emil Brunner are o morală pentru noi: Păcatul este direcția greșită a vieții. Pe Golgota însă, Hristos trage semnalul de alarmă al istoriei, oprește trenul groazei: Cine vrea, poate coborî și se poate urca în Arca lui Hristos.

 Dacă ai 100.000 de dolari autentici, dar tu crezi că sunt bani falși, acele bancnote nu au pentru tine nici o valoare. Dacă crezi că vestea învierii lui Hristos este falsă, credința nu are nici o valoare pentru tine. Ai banii, dar nu îi folosești. Ai Salvatorul, dar rămâi prizonier. Miza credinței nu este să dobândești o nouă cunoaștere, ci o nouă viață, prin înviere. Acum suntem subnutriți, pentru că nu ne hrănim cu cuvântul divin. Dumnezeu nu doar EXISTĂ în lume, așa cum – de pildă – există munții… Mai degrabă, lumea există în Dumnezeu. Iubirea Lui nu ne conduce niciodată la DISPERARE. Convertirea noastră autentică e ca și cum SOMEȘUL AR CURGE INVERS. Resetăm valorile: MULTĂ rugăciune, PUȚINĂ grijă lumească, niciodată invers. Pentru că viața este un psalm, nu o pradă.

Da, exact așa stau lucrurile: ne îndreptăm către înviere. Hristos nu doar a îmbunătățit condiție de detenție ale prizonierilor din iad, ci i-a eliberat, pentru că DISTRUGEREA nu este voia Lui.

Să înmulțim talanții fără lene! Singurul sentiment care nu se va sfârși niciodată este iubirea. Această stare de eternitate în iubire este dorită de toți. Nu o putem obține decât inmulțind talanții primiți. Doar iubirea JUSTIFICĂ existența, înmulțirea harismelor și munca de slujire. E clar ce urmărim: EXTINDEREA acestei iubiri. Pentru că este INACCEPTABILĂ o viață fără iubire.

Iubirea DIN TOATĂ INIMA este singura care ne direcționează spre valori. Singura care IMITĂ iubirea hristică. CICATRICILE iubirii bolnave pot fi vindecate: monotonia dispare, așijderea indiferența. Iubirea este o binecuvântare, ura un chin. Iubirea este singura care nu EXPIRĂ niciodată. Un singur om plin de iubire este mai puternic decât o mulțime lipsită de iubire.

Hristos Înviat nu se arată sinedriștilor și romanilor, ci celor ce L-au iubit. Adevărul evanghelic nu este un simplu enunț (“Zmeul se înalță pe cer”), ci ne umple de iubire și ne eliberează. Acum vedem o lume lipsită de credință, dar abia când vom vedea o lume lipsită de iubire vom înțelege ce înseamnă ateismul.

IUBIREA NU PRELUNGEȘTE VIAȚA, CI O ÎNVEȘNICEȘTE. Iubirea prețuiește taina celuialt și afirmă disponibilități uriașe de a accepta orice jertfă. Nu e important câți oameni nu ne iubesc, ci cum răspundem noi. Străduința noastră se TRADUCE în bună înțelegere, generozitate și coeziune. În loc să iubim și atât, am ajuns să alegem pe cine să iubim și pe cine nu (aici greșim). Ni se cere să îi iubim mai ales pe cei ce nu ne iubesc.

Denaturarea iubirii îi scade forța. E necesară o devirusare completă. Doar iubirea modifică paradigma lumii căzute, reconciliind relațiile cu celălalt. Cine nu iubește detestă orice discuție despre minuni, dar e preocupat de răutăți. Iubirea este o PROVOCARE la luptă împotriva urii. Iubirea nu cunoaște slava deșartă, ci UMPLE INIMA de putere divină activatoare. Hristos nu poate să nu (ne) iubească, Ceea ce copiii nu pot singuri, completează iubirea Părintelui.

Iubirea este singura care ne menține în RITMUL PASCAL. Fără Sfântul Duh (Duhul iubirii), totul ar fi steril, dominator, propagandistic, inert. Vigilență: să nu se infiltreze lipsa iubirii. Iubirea este ÎMBRĂȚIȘAREA mântuitoare, care niciodată nu se va EPUIZA.

ROMANI 8:

35.

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?

36.

Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”.

37.

Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit.

38.

Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,

39.

Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.

De vreme ce Dumnezeu S-a întrupat, Se înrudește cu alți oameni, dobândește prieteni din rândul oamenilor: apostolii, martirii, asceții, filantropii.

Adevărul este recognoscibil, orice deghizare a lui e inutilă. Adevărul a devenit claritate în Hristos. Nici un coșmar (nici o minciună) nu se poate transforma în model. Păcatul (răzvrătirea) nu poate deveni normă. Aceasta este Lucrarea: catehizarea celor ostili. Discipolii Adevărului dau dovadă de curaj în fața morții, își iubesc dușmanii și au răbdare și tot ei sunt cei calomniați. Pentru că adevărații imitatori ai lui Hristos sunt persecutați în orice epocă.

Suntem martori ai adevărului apostolic, într-o lume plină de încercări. De aceea, mesajul evanghelic trebuie să fie autentic, nefalsificat. Chiar dacă omul este căzut, Dumnezeu nu l-a lăsat la voia întâmplării. Hristos nu propune oamenilor un program oarecare, ci mântuirea.  Istoria lumii își descoperă sensul abia în Hristos. Lucrurile vizibile nu ne mai seduc, nu ne mai înspăimântă. Ni se oferă o viziune despre lume, un ideal de viață, o vindecare de înstrăinare. Ni se dau garanții că viața adevărată este dincolo de timp, în veșnicie. Iar bucuria de a fi cu Hristos nu ne-o poate fura nimeni. Ni se cere o viață în concordanță cu adevărul biblic. Nădejdea e legată de iertare și mântuire, nu de lumea asta. Hristos a unit viața noastră cu viața Lui veșnică. Ne-a mântuit de moarte și ne-a așezat în comuniune dătătoare de viață cu Dumnezeu.

Să nu alimentăm zâzanii nesfârșite. Mai degrabă, să slăvim misterul divin. Meschinăria (inclusiv cea proprie) nu aduce decât suferință. Toate acțiunile noastre să le așezăm în lumina veșniciei. Singurul element care conferă un echilibru de profunzime este iubirea.

Nu poate exista nădejde separat, ci numai împreună cu iubirea și credința. Nădejdea se evidențiază printr-o pronunțare cu o intensitate mai puternică a sunetelor din limbajul divin. Contemplația este sudată pe o astfel de nădejde, ca o proiecție de tonuri și accente, care nu variază în funcție de neputințe omenești. Este intonația divină, iubitoare, rugătoare, iertătoare, care ne restabilește liniștea, pentru totdeauna. Rugăciunea noastră nu este decât un răspuns sincer în fața intonației hristice, ce răzbate din glasul Evangheliei. Intonația lui Dumnezeu cuprinde purtarea Lui de grijă, sfătuirea, dăruirea, găsirea fericirii nefalsificate.

Regăsim în intonația divină un pattern ascendent (Când vii Acasă?), un pattern descendent (Fiule, stai cuminte!) și unul mixt (Nu-i așa că azi stăm de vorbă?!). Din moment ce Iubirea ni se adresează, ia trup omenesc și ne mântuiește, înseamnă că nu vrea să rămânem singuri. Ne caută, vrea să ne ofere cadoul mântuirii, ne așteaptă, ne îndrumă, nu ne părăsește niciodată. Tocmai de aceea, nu avem motive de deznădejde.

Intonația conferă semnificație textului, prin intermediul intensitații, dar mai ales a calității articulării. Hristos vorbește ca nimeni altul, glasul Lui cucerește prin iubire, nu prin timbru. Hristos nu răgușește vorbindu-ne despre salvarea noastră.

Poate celălalt este imperfect, putem fi înțelegători. Poate celălalt se simte înstrăinat, putem să îl acceptăm. Poate celălalt ne-a înșelat încrederea, putem să îl iertăm. Iertarea este afirmarea iubirii. Câtă vreme există tensiuni și conflicte, avem spațiu din plin să ne exersăm iertarea (bunăvoința, jertfa, ascultarea), să nu aruncăm vina pe celălalt, să nu atacăm, să nu exploatatăm, să nu invadăm.

A mă raporta la celălalt înseamnă a-l considera demn de iubire. A nu iubi este o atitudine care poate fi înţeleasă doar aşa cum este: o opţiune greşită, o acţiune greşită, o direcţie greşită. Iubirea este o chemare adresată celuilalt.

Iertarea începe în momentul în care pot să îl privesc din nou pe celălalt cu iubire. Este o sărbătoare: apropiere, căldură, înţelegere, răspuns desăvârşit.
Virtutea este mai mult: iubirea celor neiubiţi şi de neiubit. La început pare greu. Dar mă lupt, până voi putea iubi din nou. Nu doar o părticică din mine, eu ca întreg. Trecutul există în consecinţe, dar – prin iertare – nu rămân captiv, ci pot iubi, pot redeveni liber (alegerea vitală).
Sunt două piedici majore, care pot fi depăşite: resentimentul (privind trecutul) şi suspiciunea (privind viitorul). Iertarea din iubire este reînnoire, refacere, restructurare (asumare, acceptare, alegere).
Sunt acolo unde celălalt are nevoie de mine. Sunt sincer cu celălalt când ia legătura cu mine. Îmi pasă de suferinţa lui şi vreau să pansez. Pun cap la cap tot ce ştiu şi constat cât de puţin ştiu. Dar primordial nu e să am cunoştinţe, ci să fiu (neignorant, neostil, neposesiv).

Marius MATEI

Cateheze
Tags:
Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *