Păcatul este direcția greșită a vieții

Păcatul ne ține captivi ca într-o cușcă și ne fură discernământul. Oricine îndrăznește să ne atragă atenția este tăiat de pe listă. Nu avem nici o idee cum arată libertatea din afara închisorii, dar refuzăm orice tentativă a altora de a ne salva. Ne periclităm fericirea, mai ales cea veșnică. Adicția ne pune cătușe greu de dat jos. Cel mai grav este atunci când alții suferă din cauza acestei situații. În loc să ajutăm, provocăm durere, chiar dacă nu recunoaștem. Și toate doar din cauza păcatului. Sfinții au dreptate: păcatul este direcția greșită a vieții.

1. Neapărat, trebuie să Îi urmăm lui Hristos! Totul este al Lui, nimic al nostru. El vrea să împartă veșnicia Lui cu noi (Michel Henry, Eu sunt Adevărul, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 219. Vezi și James Bernstein, Uimit de Hristos, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 274).

2. Istoria este o serie de eșecuri în care – în final – se salvează doar cei ce cred. Dumnezeu nu poate fi șterpelit din inimă (Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, p. 171).

3. Biserica este un punct de prim ajutor, ca în război. Răniții sunt bandajați, iar boala dispare. Existența noastră se mișcă între naștere și veșnicie. (Răzvan Codrescu, Introducere în creștinism, Ed. Christiana, București, 2016, p. 232).

4. Ce ne lipsește pentru a înțelege? O viață curată! În luptă cu murdăria, simțim cât de tare ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Nu lumea ne va salva de la moarte. Dimpotrivă, lumea este oglinda morții noastre. Avem o mare nădejde în iubirea lui Dumnezeu. Cel ce dăruiește altora curaj, își sporește curajul lui. Cel ce dă din propria lui sănătate celor bolnavi, își sporește propria lui sănătate (Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Ed. Anestis, 2006, p. 172).

5. Nu avem nevoie de plan de rezervă, Dumnezeu este mereu disponibil. Cel ironizat vede lumea prin ochii lui Hristos. Vede lumea de pe Cruce, numai de acolo se întrezărește învierea. Hristos câștigă mereu și nu pierde niciodată. Rugăciunea Bisericii este foarte puternică (Sfântul Nicolae Velimirovici, 105 capete despre minuni, Ed. Egumenița, București, 2011, p. 47).

6. Lumea suferă, pentru că nu vrea să își vindece rănile. Nu este greu de înțeles, ci greu de acceptat. Omul împlinește sensul lumii, dar lumea nu împlinește sensul omului. Nimic nu este fără rost, nici o tristețe, nici o bucurie, nici un fluture nu zboară alandala. Prin rugăciune și milostenie, diavolul nu ne mai poate surprinde pe picior greșit (Valentin Vesa, Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Issac Sirul, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2013, p. 13).

7. Pentru a se întări în credință, omul stăruie în bine. Îmblânzitorul de șerpi rostește vorbe pe care nu le înțelege, dar – rostindu-le – șarpele se îmblânzește. La fel, graiul Bibliei îmblânzește gândul nestatorniciei și alungă mândria. Orice avantaj poate fi pus în valoare doar dacă omul îl deține. Cine stăruie în smerenie, nu o va pierde niciodată (Sfântul Nicolae Velimirovici, Dicționarul vieții veșnice, Ed. Egumenița, București, 2014, p. 440).

8. Viziunea noastră asupra păcatului este deteriorată. Ca să vedem cu adevărat ce este omul studiem pe Hristos, nu studiem omul. Pentru a dezarma inamicul, creștinul folosește rugăciunea, iar diavolul capitulează. Pentru a scăpa de ură, creștinul folosește dragostea. Pentru a scăpa de mândrie, creștinul folosește smerenia. Pentru a scăpa de lăcomie, creștinul folosește milostenia.

9. Chipul smerit este de nesuportat pentru trufașul diavol. Este vremea purtării de grijă, a trezviei și a cumpătării. Cea mai periculoasă erezie este decadentismul. Adică formalismul, excesul morbid. Soluția este reintegrarea în corpul Bisericii și căutarei adevaratei smerenii (Sfântul Chiril al Alexandriei, Vremea postului și a înfrânării, Ed. Sophia, București, 2012, p. 346).

10. Pentru omul contemporan, amintirea vieții veșnice parcă este ștearsă din memorie. Omul contemporan a uitat să cultive dorul după cele dumnezeiești. Cel ce este cu adevărat smerit nu se neliniștește, chiar dacă toate merg pe dos. Omul contemporan propune o lume fără Cruce, fără jertfă, fără smerenie. Fără Hristos, nu există smerenie, ci doar nebunie. Mândria trebuie părăsită de la început, de când apare (Michel Meslin, Știința religiilor, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 99).

11. Mântuirea nu este inutilă. De la ateism la barbarism nu este decât un simplu pas. Drama constă în lipsa speranței. Doar prin credință, omul devine conștient de destinația la care vrea să ajungă (Alain Besancon, Dilemele mântuirii, Ed. Humanitas, București, 2001, p. 17).

12. Cum să nu ne oprească Hristos să mâncăm roade otrăvite? Neoprirea păcatului ar fi făcut ca toți pomii să fie otrăvitori. Cu cât alege omul să stea mai aproape de Dumnezeu, cu atât demonii stau mai departe de el. Diavolul plănuise să înrobească întreaga omenire prin păcat, dar Hristos a distrus această mârșăvie (Tatiana Doibani, Lacrima pocăinței, Ed. Cuvântul ABC, Chișinău, 2015, p. 35).

13. Fascinația Frumosului încheagă tot ce fusese destrămat. Dacă nu pricepem vidul cuantic, clusterele sau de ce sunt miliarde de stele, asta să nu fie temei pentru necredință. Singura preocupare a creștinului este slujirea. Nimeni care intră în contact cu Duhul Sfânt nu pleacă fără folos. Numai că nu ne întâlnim cu Dumnezeu direct în rai. Prima întâlnire a noastră cu El este extrem de dureroasă, în iad. El vine și ne scoate de acolo. Doar să nu deznădăjduim (Maica Siluana Vlad, Cu Hristos te întâlnești, mai întâi, în iad, Ed. Lumea credinței, București, 2013, p. 16).

14. Sfinţii nu pierd războiul, pentru că în ei se manifestă puterea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan de Kronstadt	Sfântul Siluan Athonitul	Sfântul Nicolae Velimirovici
Stare de permanentă recunoștință.	Stare de permanentă smerenie.	Stare de permanentă înviere.
Împreună viețuire cu îngerii.	Luptă cu puterile întunericului.	Amintirea de păcatul săvârșit în fiecare dimineață.
Nădejdea răsplății veșnice.	Libertatea din nepăcătuire.	Medicii tuberculoși nu sunt chemați de către bolnavi.
Inima – păstrătoare validă a vieții	Inima – ascultă mereu de Creator	Inima – golită de închipuiri, gata pentru Dumnezeu

În schimb, mulţi oameni rămân indiferenţi. Nu le pasă. Cred că Raiul e o glumă. Nu postesc, dar se miră că au arterele blocate. Sunt furioşi, dar se miră că fac atac de cord. Se stresează, dar se miră că fac atac cerebral. Îşi dau seama că se îngrijorează excesiv, dar nu vor să schimbe nimic în comportamentul lor. Se lasă prea uşor înfrânţi de un refuz minor. Nu cred în biruinţa Învierii. Cea mai mare rătăcire este o viaţă fără Dumnezeu. Viaţa creştină constă în a Îl avea pe Dumnezeu în inima noastră. Sufletul nostru nu poate exista fără Dumnezeu. Pacea o găsim doar în Dumnezeu. Necredinţa nu poate stârni decât groaza. Şi cât de precar este echilibrul lumesc! Păcatul este cel mai grav eşec…

Păcatul a introdus în lume dezordinea. Fără păcat, nici un rău nu ar exista. Răul stă în a iubi rău, dacă am orândui iubirea, răul ar dispărea. Păcatul este aversiunea pentru bine și pervertirea către cele efemere. Cu cât suferim mai mult din cauza răului, cu atât suntem mai aproape de bine. Răul se înmulțește, tocmai pentru ca să nu îndrăgim lumea. Mai avem o șansă: să detestăm păcatul!

Utilizarea în mod conștient a smereniei (ca armă împotriva patimilor și ușă de acces a harului) și creșterea numărului de sincerități îngenuncheate contribuie decisiv la scăderea poticnirilor, impulsivităților, frustrărilor, neajunsurilor, tulburărilor și blocajelor.

Răul stă în neconformitatea cu binele, în neascultare și depărtare de Izvor. Răul rațiunii constă în ignorarea adevărului despre iubirea veșnică, negația unei fericiri eterne. Lumea este rea doar privită fragmentar, ca și cum am vedea o singură stea pe cer. Noi resimțim lumea ca fiind rea, deoarece știm că vom muri, iar moartea din lume ne sperie. Și credem că orice sperietură care ne trezește este rea, dar nu este așa.

Hristos Înviat nu se arată sinedriștilor și romanilor, ci celor ce L-au iubit. Adevărul evanghelic nu este un simplu enunț (“Zmeul se înalță pe cer”), ci ne umple de iubire și ne eliberează. Acum vedem o lume lipsită de credință, dar abia când vom vedea o lume lipsită de iubire vom înțelege ce înseamnă ateismul.

IUBIREA NU PRELUNGEȘTE VIAȚA, CI O ÎNVEȘNICEȘTE. Iubirea prețuiește taina celuialt și afirmă disponibilități uriașe de a accepta orice jertfă. Nu e important câți oameni nu ne iubesc, ci cum răspundem noi. Străduința noastră se TRADUCE în bună înțelegere, generozitate și coeziune. În loc să iubim și atât, am ajuns să alegem pe cine să iubim și pe cine nu (aici greșim). Ni se cere să îi iubim mai ales pe cei ce nu ne iubesc.

Regăsim în intonația divină un pattern ascendent (Când vii Acasă?), un pattern descendent (Fiule, stai cuminte!) și unul mixt (Nu-i așa că azi stăm de vorbă?!). Din moment ce Iubirea ni se adresează, ia trup omenesc și ne mântuiește, înseamnă că nu vrea să rămânem singuri. Ne caută, vrea să ne ofere cadoul mântuirii, ne așteaptă, ne îndrumă, nu ne părăsește niciodată. Tocmai de aceea, nu avem motive de deznădejde.

La cât de agasantă este insomnia, nu este de mirare că vorbim despre somnul de odihnă în termeni eshatologici.

La cât de dezgustător este un loc cenușiu și trist, nu este de mirare că vorbim despre locul cu verdeață în termeni eshatologici.

La câtă beznă este în noi, nu este de mirare că vorbim despre lumină în termeni eshatologici.

La cât de slabi suntem, nici o mie de cafele nu ne pot dezmetici.

La cât de atrăgătoare este blândețea glasului Lui, este firesc să ne îndrăgostim de El.

La cât de oribil este războiul, este firesc să ne dorim pacea Lui.

La cât de mult ne-a răvășit păcatul, este firesc să ne luptăm cu el.

Știm ce să răspundem celor care minimalizează gravitatea păcatelor. Cel mai convingător răspuns este faptul că luptăm cu păcatele, nu spunem una și facem alta. Fiecare alege modul de viață pe care vrea să îl urmeze. Iar dacă unii au ales greșit, să ne rugăm permanent pentru ei, ca Domnul să îi lumineze. Și să îi ajutăm de fiecare dată când situația o impune. În față nu avem decât învierea, moartea a biruit-o Hristos Domnul.

Dumnezeu nu vrea să ne pedepsească, ci vrea ca noi să nu mai păcătuim. Nu putem fi fericiți decât alături de El, dar nu putem fi alături de El câtă vreme păcătuim. Așa că îngăduie lucruri în viața noastră, care să ne trezească din păcat și să învățăm lecția. După pandemie nu am constatat un reviriment al credinței, nu am înțeles mare lucru. Să vedem când va scădea bunăstarea materială cât de mult ne vom schimba așa cum vrea El. Nu doresc sărăcirea nimănui, dar anunțata criză sper să scadă lăcomia și să crească compasiunea, solidaritatea, omenia.

E trist că, cu foarte puține excepții, doar oamenii bolnavi sau săraci păcătuiesc mai puțin. Deci, necazurile pe care le întâmpinăm nu sunt cel mai rău lucru posibil, câtă vreme ne opresc de la păcat. Important este să dobândim harul Sfântului Duh, dar asta nu se poate dacă iubim păcatul. Poate că vom fi ironizați, dar măcar vom lupta pentru relația noastră de iubire cu Dumnezeu și nu Îl vom trăda, pentru nimic în lume.

 

Pr. Marius Matei