O ascultare grea

Am oare ascultarea lui Lazăr, ca să mă scol din moartea mea când Domnul mă strigă?!

Şi glasul Lui, când dulce, când aspru, nu încetează să mă cheme, în fiecare zi şi miez de noapte, oricând ispita prinde puteri şi începe să mă chinuie.

Nu cutez, Doamne, să mă înfăţişez Feţei Tale, de teamă că pansamentul plânsului, în care îmi învelesc păcatul de nemărturisit, nu-Ţi va putea ascunde gradul avansat al descompunerii mele din moarte. Vei mai încerca să mă învii, ca altădată?

Ispita a revenit de atâtea ori, cu neruşinare, încât aproape aş spune că o cunosc. Este mai inteligentă decât mine, mai vicleană, ştie să izbească, să înşele, să ameţească, să mă ia pe nepregătite. Şi totuşi ea nu poate dura mai mult decât criza unei dureri. Ajunge să-i rezist atât cât am reuşit altădată să suport o rană adâncă. Pentru durere corpul meu este antrenat. Ispita însă este oarecum nouă. Nu ştiu cum m-am ales cu ea, în ce împrejurări m-a contaminat cu energiile ei.

O ispită este necinstită, fiindcă îţi promite doar plăcerea, dacă te învoieşti cu ea, fără să te informeze asupra preţului durerii sau deznădejdii, cu care o vei plăti ceva mai târziu. Căci corpul uman are o fiziologie blândă, ca Iisus, creatorul nostru. Ispita şi mai ales trăirea ei este brutală şi zguduie armonia corpului, înrobindu-l şi îmbolnăvindu-l până la urmă.

Ispita plăcerii este uneori la fel de stânjenitoare ca stăruinţa durerii. Există oare rugăciuni pentru respingerea atacului acestei ispite, care adesea ne ia pe nepregătite? Dacă nu le găsim, cred că este important măcar să ne reafirmăm iubirea pentru Hristos:

Eu pe El îl aleg.

Iisus este frumos, vreau ca prezenţa bucuriei şi luminii Lui să mă scalde. Cât îl ofensez, aducându-L în concurenţă cu urâţenia unui demon scârbos, care îşi mişcă inelele prin corpul meu. Doamne, scapă-mă, redă-mi libertatea!

Iisus nu ne refuză nimic. Lui îi vom cere ajutorul, împotriva demonului care ne vizitează ca iubire, ca succes, încercând să ne amăgească să intrăm în conversaţie cu el.

Chiar dacă acest demon îmi aduce sprinteneala sau forţa anumitor îndeletniciri, nu vreau să-l mai păstrez lângă mine, Îl aleg pe Hristos.

Chiar dacă acest demon îmi dă sentimentul unei tinereţi trupeşti, a farmecului, a competitivităţii, nu vreau să-l păstrez lângă mine, Îl aleg pe Hristos.

Doamne, redă-mi echilibrul maturităţii mele, ca să scap de vizitele demonului adolescent al dorinţei de orice fel. Vreau să iubesc cu inima, vreau să iubesc întreaga lume, iar ispita aceasta mă sileşte să îmi îndrept tentaţia către un singur chip sau un singur obiect. Dacă Te am pe Tine, Doamne, nu am nevoie de nici un fetiş, la care să râvnesc.

Cu cât mai apropiat şi prieten îmi este duhovnicul, cu atât mai departe de el mă alungă abjecţia ispitei. Nu pot să i-o mărturisesc. Este ieromonah, este cast, nu pot nici măcar să rostesc enunţul unui asemenea păcat.

Ce voi face, Doamne? Ai milă de mine!

Mă întâlnesc la plafar cu ieromonahul O. şi îi cer binecuvântare pentru fetiţă. Primim amândouă. Apoi, când demonul încearcă mai târziu să mă acceseze, volutele ispitei nu se mai învolbură, nu le mai percep. Din ispititor a rămas doar un simplu contact, cu legături tăiate la sursa de energie (se înţelege, furată din corpul meu, din rezerva de viaţă a inconştientului, pe care prin cine-ştie ce viciu de consimţământ mi l-a fermecat). În schimb, după binecuvântare, iubirea din inimă se intensifică, bucuria  rămâne curată.

Îmi place troparul care se cântă în post:

„Cel ce în ceasul al şaselea, moarte cu trupul ai răbdat pentru noi, omoară cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule!”.

Ca niciodată, înţeleg necesitatea acestei cântări.

Citesc adesea despre nevoitorii din toată vremea. Cum, cum au scos-o la capăt? Nu ştiu dacă toţi au scris despre ceea ce îndurau de la demoni. Oricum, pentru curăţia vieţii, sfinţii erau întotdeauna alături de ei.

Cred că nu putem izbândi în ispite, fără prietenia sfinţilor. Să avem ajutorul lor!

Elena Frandeş