O disperată neiubire de aproapele

„Înţelepciunea nu stă numai în a cunoaşte adevărul, ci şi în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe răutatea noastră”, spune sfântul Ignatie Briancianinov.

Această răutate pe care o simţea adesea ţâşnind nestăvilit, ca un izvor fierbinte, chiar în sufletul său, devenise piatra de poticnire a vieţii lui. Îşi ura aproapele care îşi pornea polizorul în orele de somn ale copiilor, îl ura în autobuz, când începea o manipulare politică, ridicând tonul deasupra vocii gândurilor lui, ba ajunsese să urască şi făpturi pe care altădată le putuse iubi. Ura fetiţele care se lăudau cu târguielile lor în hipermarket, iar ale lui începeau deîndată să-l piseze, că vor şi ele aceleaşi scumpe, stupide păpuşi. Cine transformă oare un copil inocent în agent de reclamă pentru jucăriile, care deja i s-au cumpărat? De ce trebuia să ştie de unde i s-au luat, din care magazin, de pe ce bulevard? Cu ce câştigă instrucţia unui copil din reţinerea unor asemenea informaţii?! Instrucţia nu, dar orgoliul, puterea de a-l umili pe cel care n-are… iată o bucurie ce se adauga la preţul păpuşii dolofane.

Ca să-şi înece, în ziua aceea, amarul deschise un roman de Dostoievski şi descoperi în el cel mai frumos portret literar: ”Ochii i se umplură de lacrimi. Era sentimental. Sentimental şi hain.” Atât de scurt şi totuşi complet. Spunea totul despre Karamazov-tatăl.

Şi el scrisese romane, teatru, eseuri şi orice lucru încheiat îi adusese bucurie. De când i se născuseră copiii, Îl descoperise pe Hristos şi, prin tot ce aşternea pe hârtie, Îl propovăduia. Bucuria fusese la început copleşitoare, incomparabilă cu cealaltă… Apoi survenise un parazit. Deîndată ce era publicat, nu numai că nu încerca nici o satisfacţie, dar avea senzaţia ciudată că inima îi este muncită de nişte sentimente joase, care nu-i aparţin: ură, pizmă, bosumflare, adică o disperată neiubire de aproapele.

-Nu este răutatea mea, Doamne, de unde apare, cum pătrunde în mine? Arată-mi te rog greşeala, ca să nu mai fac! Te supără că scriu despre Tine lumeşte, aşa cum simt, cum trăiesc? Vrei să tac? Să păstrez doar pentru familia mea întâmplarea zilnică prin care Te descopăr?! Dar atunci, aceste mici minuni care ne fac viaţa frumoasă vor rămâne neştiute, nepovestite…

-Vreau de la tine mai mult decât atât! i se păru scriitorului că aude. Vreau să mă propovăduieşti, luând în sufletul tău răutatea unui ucigaş. Luptă cu ea, aşa cum el nu ştie s-o facă, luptă pentru Mine ca un gladiator în arenă! Citind ce scrii despre Mine, sufletul unui ticălos are îngăduinţa să intre şi să se odihnească în sufletul tău. Eu îi permit!

-Doamne, dar este un iad ce simt. E prea strâmt, mă sufoc! Mă iubesc tot mai puţin pe mine, luând în inima mea ura unui ucigaş, a unui drogat, a unui hulitor de Tine… Cum vrei să-i mai iubesc pe ceilalţi ca pe mine însumi? Vezi cât scade zi de zi iubirea care-mi mai rămâne pentru cei nevinovaţi?

-Nu durează mult, doar cât nenorocitul îţi citeşte pagina. Te rog, poartă-i crucea lui pentru o clipă! Şi nu sta de pomană, luptă cu patima lui. Nu-i ţine sufletul deoparte, ca pe o cârpă murdară, nu azvârli în dreapta şi în stânga cu ura ta cea nouă. Curăţeşte-l de ea, fără s-o reverşi în afară. Şi dă-i-l înapoi alb, ca o năframă spălată în râu…

Minunata, neasemuita Voce a tandreţii… Cine îi poate rezista?!

Privi păpuşile de cârpă veche ale fetiţelor şi îşi scăldă sufletul în amintirea unei fraze din Apostol:

„Hristos fiind bogat, s-a făcut sărac, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi.”

Elena Frandeş