O jucarie de pret

Cu cât lumea este mai goală de text, cu atât zgomotul ei se aude mai tare. Respirăm într-o atmosferă plină de discursuri secante, rostite de voci preţioase, gata să te convingă că au în faţa lor o catedră sau un amvon. Şi când colo, ţin în mână doar un telefon mobil. Oare de ce banalităţile nu pot fi spuse cu voce mică?!

Mi-ar place ca toţi să vorbească despre Hristos. Există ceva mai important în lumea asta decât Învierea Lui, merită colportată vreo altă ştire?! Dacă atâtea cuvântări elocvente ar înceta, L-aş putea găsi în liniştea parcului. Sunt voci care încearcă să acopere, prin iritarea şi intensitatea lor, blândeţea naturii, calmul oraşului. Ce-i cu sufletele astea, te întrebi. Oameni buni, de ce nu vă ajunge tăcerea voastră, forma-gând din care se iscă rugăciunea, intimitatea cu Mirele sufletului vostru…

– Asta nu este nunta Mea! parcă-L aud strigând pe Cel dorit, străbătând cu tristeţe enorma sală de bal.

Îl caut în odaia mea. Binecuvântată după-amiază, în care mi s-a dăruit întregul rugăciunii. Dar când am văzut intrarea vijelioasă a copilului, inima mi s-a strâns: iar va trage de mine, să-i pun desene animate! Şi Iisus va trebui să aştepte şi Fecioara îşi va coborî pleoapele mătăsoase, ca să nu-i citesc în ochi tristeţea pentru viaţa mea.

– Hai du-te, mă învoieşte ea de fiecare dată, până când, exasperată de îndoiala amară de pe frumos-chipul ei cel sfânt, izbucnesc:

– Doar nu-ţi închipui că-mi caut pretexte?! Nu de tine depinde să mi se lase rugăciunea întreagă? Mă doare că ţi-o aduc aşa, ferfeniţită toată…

În după-amiaza aceea, copilul şi-a aşezat caietul pe măsuţă, lângă mine şi a început să deseneze. Eu am continuat în semi-voce Bucură-te Marie, până când, din întregul şirag de mătănii, fiecare mărgică s-a poleit cu rugăciune. Copilul încă desena. Umpluse întreg caietul şi i-am cerut să-mi explice imagine cu imagine:

– Aici este Îngeraşul. Aici este Fecioara cu Pruncuţ. Aici este Iisus.

– Este copil sau este mare, întreb, fiindcă stilul prea abstract al concepţiei nu îmi permite să mă hazardez şi să greşesc cumva.

– Este mare! Este Mare-Dumnezeu. I-am făcut şi cărticica, nu vezi? Hai, scrie aici cum se cheamă pictura mea: „Mare-Dumnezeu”.

Televizorul rămâne părăsit, ca o mobilă moartă. Există o schimbare radicală în comportarea sa. Şi seara, nesperat, după schimbul obişnuit de „te iubesc”, copilul vrea să spunem împreună Tatăl Nostru şi Îngeraşul, „ca să nu vină monstruleţii în vis; ştii, cei care au mereu ceva de vândut şi ne sparg urechile, la televizor.” Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să găsesc un asemenea argument „tare”, pentru necesitatea rugăciunii. Tot sunt bune la ceva şi desenele animate, împânzite cu reclame şi spaime subliminale.

De atunci, s-a creat un nou tabiet: aşa cum eu scriu la masa cu icoane, copilul desenează. Subiectul este acelaşi: joaca, iubirea, bucuria, tot ce aduce frumos în inima noastră „Mare-Dumnezeu”.

Aceasta este minunea pe care a făcut-o pentru mine Sfânta Fecioară, ca să-mi dea liniştea rugăciunii: i-a dăruit copilului ca jucărie, pe minunat Fiul Său.

Elena Frandes