LOADING

Type to search

O platoşă pentru ceasul al şaselea al zilei

Ortodoxie si traire

O platoşă pentru ceasul al şaselea al zilei

Share

Simt dureros, de când a început Triodul, împuţinarea cântărilor şi uscăciunea lecturii din Vechiul Testament, la mijlocul sfintei slujbe, în zilele aliturgice. Dintre toate poruncile postului, asta îmi pare cea mai grea: să nu Te slăvesc cu glas înalt, Doamne! Să Te cânt mai puţin. Cu atât mai preţioasă îmi este liturghia duminicală. Oare de asta, ajungând acasă şi retrăgându-mă în odaia mea, simt dintr-o dată, o ploaie de har?! Nu merit, Doamne, să-mi dai starea acestei străluciri, n-am făcut nimic deosebit, doar am stat în frig la Sfânta Liturghie, lipită de lemnul bisericii mele.

Nu încăpem niciodată toţi şi mica mea declaraţie de dragoste pentru ceilalţi este să-i las pe ei la adăpost, să nu mă înghesui, să trăiesc mai bine frigul şi vântul, decât sentimentul de incomodare şi reproş,că unul dintre noi are un cot în plus. Într-adevăr, nu pentru vreun merit mi s-a dat platoşa îngerească, în care şi cele mai rebele dureri ale corpului se dizolvă şi tac.

„La ceasul al şaselea (în miezul zilei) demonii dau cea mai puternică luptă cu oamenii” scrie părintele Vasile Gavrilă – Duhovnicul de la Miezul Nopţii.

În miezul zilei, foarte adesea, energia mea cade, ca şi cum aş intra într-o agonie. Nu ştiam că demonii mi-o cheltuiesc. Şi probabil sunt mulţi în nemernicul meu trup, de mă istovesc aşa. Duminică, după sfânta Liturghie, această istovire n-a mai apărut.

Nu merit, Doamne, vindecarea Ta, continui eu să mă apăr de prea-multul Iubirii cereşti, primită pe neaşteptate. Poate mi-o dai, ca să înţeleg că trebuie să postesc aspru, să nu mă mai dezleg la lapte, când simt că pur şi simplu nu mai am putere şi mă prăbuşesc, fiindcă mi s-au epuizat toate rezervele de calciu…

Dar planul Tău era altul. Mi l-ai descoperit la puţină vreme. Pur şi simplu m-ai îmbrăcat în armură de Duh ca să pot suporta, nu neapărat o ispită, dar un fapt care năuceşte. M-ai îmbrăcat în har, ca să nu judec aproapele preaiubit pentru mica minciună, mica trădare, a cărei dimensiune nu o pot decât bănui; ca să nu-i cer înapoi ce mi-a răpit, ci să-i dau în continuare şi cămaşa de pe suflet… Problema este doar că nu pot să-i dau înapoi imaginea sa de până acum, din inima mea.

Sărmană surioară, a cărei inocenţă o apăram cu atâta naivitate… Oboseala, văicăreala, lehamitea de viaţă au dispărut brusc din comportarea sa, căci acum, ele nu-mi mai pot sfâşia sufletul cu spaima unei boli ascunse, prin care s-o pierd. Şi-a venit brusc în fire, ca să fie în forma bună a îndreptăţirii de sine. Nu cumva am s-o mai spun cuiva?!

Durerea mea ar trebui să fie însă mai mare ca până acum, căci a pierde o soră nevinovată prin moarte este cu mult mai uşor de consolat, decât a o pierde în gura păcatului, deschisă înfricoşător în chiar inima ei.

Sunt uimită, dar nu sufăr. Este puternică platoşa, primită astăzi în dar. Nu-i adresez fetei nici un reproş, nu cer amănunte. M-a durut numai că a vrut, a încercat să arunce vina pe copil… De ce să-ţi salvezi iluzia de inocenţă, maculând viaţa altuia?! Citesc într-o carte a Maicii Siluana: „ Să devenim conştienţi de această boală a minţii noastre, pe care ar trebui s-o numim minciună. Minciuna nu este lucrarea minţii prin care spunem altceva decât gândim sau credem. Asta e o minciună de copil neştiutor şi fricos. Minciuna e ceea ce vedem, percepem şi credem fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi. Mintea omului minte! Mintea noastră căzută minte! Nu ne spune adevărul, că nici nu poate, pentru că nu poate primi Adevărul în ea.” Iată că, în sfârşit, cunosc numele bolii surioarei, compătimite de toate rudele şi pe care nici un medic, după oricâte analize şi consultări clinice, n-a fost în stare să-l pronunţe. Dar faptul că ştiu, nu este consolator. Distanţa de la mica minciună la boala mortală e înfricoşător de scurtă.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *