LOADING

Type to search

Oamenii fraţi

Ortodoxie si traire

Oamenii fraţi

Share
La capătul lacului Constanţa, acolo unde graniţa elveţiană întâlneşte pe cea austriacă şi germană, se găseşte mica staţiune balneară Heiden. Toţi bancherii din Zürich au aici o casă de vară, unde se adăpostesc de zilele fierbinţi din august. Pentru ca să ajungi la Heiden, venind dinspre lac, trebuie să urci o bucată bună de drum printre poieni. Chiar şi iarba creşte ordonat, conform normelor de viaţă helvetice. Pomii din livezi sunt aproape identici, rânduiţi la intervale absolut egale, asemănându-se unui regiment care mărşăluieşte sub acordurile muzicii militare. Oboseala urcuşului este răsplătită de priveliştea minunată asupra lacului şi, în zilele cu adevărat senine, cu posibilitatea de a admira Alpii, într-o depărtare incertă, ca un zid albastru şi cenuşiu. Ajuns, în fine la destinaţie, prima oprire obligatorie este clădirea fostului spital. Aici în camera 12 a murit în 1910, singur, sărac şi chinuit de o depresiune teribilă, Henry Dunant, prin strădania şi stăruinţa căruia a luat fiinţă Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.
Jean-Henry Dunant s-a născut la Geneva în 1828 şi fost crescut în tradiţia calvină a familiei sale, unde angajamentul social era considerat ca prima îndatorire a fiecărui membru al comunităţii. Încă foarte tânăr, Dunant a fost numit directorul unei companii agricole din Algeria şi părea că este pe cale de a iniţia o afacere prosperă. Singurul mare neajuns îl constituia relaţia dificilă cu autorităţile coloniale franceze, motiv pentru care Dunant se hotărăşte să ceară  ajutor chiar împăratului Napoleon al III-lea. Lucru nu tocmai uşor de realizat. Împăratul era în Italia, la Solferino, localitate din apropierea lacului Garda, de unde conducea trupele franceze implicate în războiul austro-sardinian. Această confruntare va duce la eliberarea nordului Italiei de sub dominaţia austriacă şi formarea statului italian modern. Pentru Dunant călătoria pe linia frontului, la numai câteva ore după o bătălie deosebit de sângeroasă, a reprezentat un şoc foarte puternic. Pretutindeni, supravieţuitori ai teribilei confruntării militare încercau, în condiţii precare şi în absenţa oricărui ajutor medical, să-şi ajute camarazii răniţi. Bătălia de la Solferino, unde coaliţia franco-italiană a învins armata austriacă, este considerată ca fiind cea mai sângeroasă acţiune militară din secolul al XIX-lea. Impresionat de cele văzute, Dunant a încercat să organizeze evacuarea răniţilor de pe câmpul de luptă şi îngrijirea acestora în spitalele din împrejurimi. Apelul său intitulat „Tutti fratelli” a avut imediat o rezonanţă foarte mare asupra populaţiei locale care s-a implicat în ajutorarea răniţilor, indiferent de uniforma pe care o purtau.
Patru ani mai târziu, in 1863, Dunant a convins pe membrii „Societăţii pentru bunăstarea publică” de la Geneva să formeze un nou comitet internaţional care să se ocupe exclusiv cu ajutorarea răniţilor şi care se va transforma, începând din 1876 în „Comitetul internaţional al Crucii Roşii”, din care a făcut  parte, de la început, şi „Societatea Crucea Roşie din România”.
Astfel se realiza visul lui Henry Dunant, chiar dacă această reuşită a fost obţinută cu greu şi cu multe sacrificii personale. El şi-a  neglijat compania agricolă, care a dat faliment. Până la sfârşitul vieţii sale, Dunant s-a luptat pentru a plăti datoriile rezultate din acest faliment. Relaţia cu ceilalţi membrii fondatori ai societăţii elveţiene a fost din ce în ce mai dificilă. Aceştia considerau utopică o cooperare internaţionala pe baza unei neutralităţi politice stricte şi refuzau introducerea unei clauze care să reglementeze situaţia prizonierilor de război. Mai bine de zece ani, Dunant a fost exclus de la toate congresele societăţii. Totuşi conceptele sale bazate pe convingerile sale umaniste creştine au fost considerate ca fiind cele cu adevărat viabile şi adoptate una după alta.
În anul 1901 Henry Dunant a fost primul laureat al premiului Nobel pentru pace, pe care l-a primit împreună cu militantul pacifist Frédéric Passy, în ciuda opoziţiei viguroase a mişcării pacifiste internaţionale care considera că îmbunătăţirea situaţiei prizonierilor şi a răniţilor de război duce, paradoxal, la o proliferare a conflictelor militare. Din păcate, Dunant nu a primit niciodată suma de bani care rezulta din primirea premiului Nobel. El şi-a petrecut ultimii ani de viaţă ca pacient al spitalului din Heiden, foarte singur şi chinuit de o teribilă depresie psihică, datorată sentimentului de vinovăţie rezultată din imposibilitatea de a-şi plăti datoriile, care i-ar fi readus demnitatea pierdută.
Idealurile sale i-au supravieţuit şi i-au adus, postum, recunoaşterea socială, refuzată în timpul vieţii. Henry Dunant a întruchipat într-o formă concretă idealul creştin al iubirii şi respectului pentru ceilalţi oameni, concretizat în chemarea sa „tutti fratelli”. I s-a reproşat, pe nedrept, idealismul şi lipsa deplină de înţelegere pentru realităţile politice ale timpului său. Victoria sa asupra celor „realişti” este dovada că există doar un singur umanism adevărat,cel  care se sprijină pe credinţa în Dumnezeu, înţeleasă ca singură normă de viaţă şi care exclude vreun compromis în detrimentul celor care suferă. Doar credinţa în Dumnezeu transmite înţelegerea pentru umanitatea restaurată prin Iisus Hristos. „ Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiţă şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini.” (Matei 24, 31). Umanismul înseamnă iubirea pentru oamenii fraţi, iar privilegiul de a fi printre „cei aleşi” implică rânduirea efectivă a vieţii sub semnul iubirii în Hristos. Fără Dumnezeu iubirea este o abstracţie sau o amăgire, unde implicarea socială poate fi considerată ca una „raţională”, dar care se orientează numai după considerente egoiste şi lipsite de suflet. Aici inima nu se deschide şi nu-şi află mângâierea. Singurul model de viaţă rămâne cel aşezat sub semnul infinitei bunătăţii divine. Henry Dunant a promovat acest principiu, al unei existenţe  aşezate sub Semnul Crucii, a victoriei binelui asupra celor lipsiţi de inimă.
Pe o altă colină la Heiden, deasupra lacului Constanţa, a fost aşezat la umbra unui stejar un monument săpat în granit. Henry Dunant este reprezentat în picioare, apărând cu gest hotărât un rănit aşezat la picioarele sale. Şi cred că asemenea stejarului şi a granitului, stăruinţa acestui om, pe care contemporanii săi l-au uitat într-un spital, rezistă şi ea secolelor, dovadă că putem fi buni şi îngăduitori, dovadă a binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi toţi.
Dumitru Horia Ionescu (Germania)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *