Omul – abordarea sa ca persoană teologică….
22 noiembrie 2013
Share
Ştim cu toţii că omul este un univers deschis, limitele acestui univers fiind aceleaşi dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului şi ale patimilor şi înălţimile sau piscurile senine ale virtuţilor. Păcatele, patimile, ca fiind isbucnirile cele mai violente şi grosiere ale energiilor şi resurselor umane, şi virtuţile, care constituie adevărata vocaţie şi lucrare a omului, au fost aceleaşi de la început, deşi au fost numite diferit. Ceea ce s-a schimbat nu este atât modul lor de desfăşurare, cât mai ales intensitatea şi generalizarea lor – susţine Părintele Ioan Cristinel Teşu, în lucrarea sa „Omul – Taină Teologică„ – apărută la Editura ,,Christiana„ din Bucureşti.
Păcatele contemporane sunt aceleaşi cu păcatele primilor oameni după cădere. ,,Însă, în timp ce oamenii de atunci experiau păcatul ca pe o cădere, o rupere şi o înstrăinare de Izvorul vieţii şi de temeliile ontologice ale lumii şi trăiau această ,,sfâşiere a firii,, în pocăinţă neîncetată şi cu speranţa necontenită a mântuirii, astăzi, ceea ce altădată însemna o gravă abatere, accidentală totuşi, a firii de la chemarea ei divină, tinde să se generalizeze şi să devină normalitate, chiar o a doua natură, la nivel planetar,, – susţine acelaşi Părinte Profeosr Ioan Cristinel Teşu.
După veacuri de cercetare şi investigare anatomică şi medicală, trupul omului, constituţia sa fizică, este bine cunoscută. Ceea ce rămâne o taină, pe care teologia o expune în toată bogăţia şi frumuseţea sa, este infinita viaţă spirituală, duhovnicească, a acestuia.
Astfel, numai în ortodoxie se trăieşte real şi în toată intensitatea drama şi tragedia căderii sufleteşti, dar şi fericirea pe care numai eliberarea de o astfel de cădere şi viaţă o poate da. Numai în ortodoxie omul işi trăieşte viaţa ca pe o necontenită taină şi are sentimentul adâncimii şi infinităţii ei, pentru că se hrăneşte şi se îmbogăţeşte din ,,Izvorul vieţii celei veşnice,, care este în acelaşi timp ,,Calea, Adevărul şi Viaţa,,. Calea dreaptă şi cea mai scurtă spre desăvârşire, Adevărul deplin şi ultim, Care ne va judeca după măsura exigenţelor cuvintelor Sale în care a pus şi toată puterea şi darururile, talanţii, de care avem nevoie pentru a le împlini, şi Viaţa cea veşnică şi fericită. ,,Numai hrănirea din asemenea surse şi izvoare ne pot pune în legătură cu Sursa sau Izvorul vieţii celei adevărate, dându-ne şi puterea să ne înţelegem şi să ne trăim ca pe o taină a iubirii şi apropierii necontenite de Dumnezeu şi de semeni,, – ne spune acelaşi Părinte Ioan Cristinel Teşu.
În măsura în care se împărtăşeşte de acestea, pe calea ascezei şi contemplaţiei, a făptuirii şi a theoriei, omul se descoperă pe sine, îşi descoperă rostul şi rolul său în această lume şi viaţă şi descoperă raţiunile sau sensurile înalte ale existenţei sale, ale lumii şi ale timpului, ca loc şi timp al mîntuirii personale, ce anticipează promisiunea unui ,, cer nou şi pământ nou,, (II Petru 3,13).
Lumea, timpul, omul fac tot mai mult obiectul analizei şi al reflexiei ştiinţelor descriptive, naturale, fizice şi exacte. Concluziile la care conduce, însă, acest mod de abordare nu sunt dintre cele mai mulţumitoare pentru filosof sau moralist. Reducerea faptului sufletesc la sfera fiziologicului şi a psihologicului, a evoluţiei la dizolvare pot satisface, poate, doar o curiozitate ştiinţifică, nu şi dorul şi efortul moral. Spaţiul şi timpul sunt privite doar în perspectiva fizică, în baza interacţiunii lor, iar omul, într-un astfel de cadru, se simte stingher şi străin.
Trebuie să reţinem faptul că taina omului nu se cuprinde şi nu se închide în el însuşi, ci se raportează la Arhetipul după care a fost el a creat şi spre care tinde – Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu, a cărui icoană imperfectă, dar în continuă epectază, este omul. ,În profunzimea tainei sale, omul nu există doar pentru sine şi prin sine, ci prin voinţa Creatorului său şi pentru semenii săi. Dependenţa de Dumnezeu – Părintele său ceresc – şi de semenii săi sunt cele două aspecte fundamentale ale existenţei umane. Omul nu îşi este nici măcar lui un centru şi nu îşi este suficient sieşi, ci se află permanent în legătură cu semenii săi, îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu şi aceştia,, – afirmă tot Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu.
Într-o abundenţă de antropologii şi psihologii, soluţia teologică întregeşte şi încununează toate celelalte elemente ale discursului antropologic, şi aceasta la un mod ontologic, profund optimist şi pozitiv, într-o perioadă în care, datorită egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevăraţilor Părinţi duhovniceşti pare inoportun, perimat şi anacronic.
Criza sau drama omului modern şi a lumii în care trăieşte, cum pe bună dreptate constata marele moralist român – Profesorul Constantin Pavel în lucrarea sa ,,Problema răului la Fericitul Augustin,, este că ,,piere şi nu-şi dă seama de unde-i vine pieirea. Aruncă vina pe crizele economice, sociale şi politice, socotindu-le ultimele şi singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor: păcatul,,. Cauza acestei tragedii a omului contemporan o constituie antropologia greşită de la care se porneşte în desluşirrea şi explicarea tainei umane, din perspectiva originii şi finalităţii sale. ,, Nu s-a înţeles că omul este o fiinţă naturală, însă, în acelaşi timp şi într-un anumit sens, şi supranaturală, coruptă şi fără har, dar având un scop supranatural. Omul a fost considerat numai în chip natural. Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu şi fiind redus la propriile lui forţe naturale, omul a devenit robul nevoilor şi plăcerilor. Lipsit fiind de suportul spiritual al religiei, nimic nu-l mai poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui… ,,Afirmă acelaşi Constantin Pavel în aceeaşi lucrare.
Convingerea noastră este că singură antropologia creştină are puterea de a aduce liniştea atât de mult căutată, pentru om şi pentru lume, linişte izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu şi împărtăşită lumii prin om – ,,cununa creaţiei,,.
Omul este o fiinţă teologică. De aceea ştiinţa care spune cel mai multe şi la modul propriu despre taina umană esteTeologia. Ştiinţele experimentale analizează structura, ştiinţele umaniste – legăturile diferite în cadrul sau în afara acestei structuri, însă omul nu este doar pentru el un elment de unitate şi sinteză, ci se află în legătură cu Dumnezeu, Creatorul său. Explicarea modului existenţei şi lucrării acestei legături, a tainei ei, atât cât este cu putinţă, face preocuparea Teologiei, aflându-ne, în acord, când afirmăm acest lucru, cu toţi Părinţii şi Teologii Bisericii noastre.
,, Omul are o constituţie teologică, este alcătuit teologic. Existenţa sa proprie nu este autarhie, ci teocentrie. Pentru el, viaţa are sens şi valoare reală nu din propria sa perspectivă, antropologică, finită, reductibilă la un moment clar pe axa istoriei mântuirii, ci din perspectiva veşniciei, o perspectivă teologică şi teocentrică. De aceea, adevăratul domeniu de înţelegere a omului îl constituie metaontologia şi teologia,, – susţine Părintele Profesor Ioan Cristinel Teşu.
Fiinţa umană dispune de puteri şi resurse pe care numai o intensă lucrare ascetică, dinamizatoare a acestor resurse, o poate descoperi. Şi, din această perspectivă, omul modern are o cunoaştere alterată şi imperfectă despre bogăţia infinită a vieţii sale duhovniceşti, tocmai datorită ignoranţei şi nepriceperii sale de a o descoperi. Omul contemporan se cunoaşte mai puţin pe sine decât cunoaşte universul pe care viaţa sa îl produce şi îl pune în lucrare, este mai aplecat spre cercetarea puterilor ce îi vin din afară decât asupra celor care se află în adâncul infinit al sufletului său, fără măcar să le bănuiască sau să le intuiască. ,,În fiinţa omenească sunt puteri pe care noi nu le cunoaştem încă şi se pare că omul modern se cunoaşte mai puţin decât omul din timpul clasicismului creştin. Omul modern îşi ignoră în parte facultăţile, care îl aduc chiar prin propriile lor forţe la înălţimea de manifestare pe care acest om nu o bănuieşte,, – susţine Nichifor Crainic în lucrarea sa ,,Sfinţenia – Împlinirea umanului,, – ( Curs de teologie mistică ).
În pofida tuturor eforturilor de a lărgi cunoaşterea omului, taina persoanei umane nu poate fi epuizată niciodată. ,,Nici o informaţie obiectivă nu este posibil să epuizeze unicitatea persoanei, să ne facă cunoscută persoana. Oricât de multe şi amănunţite descrieri am oferi, oricât de mult am insista asupra nuanţelor, trăsăturilor şi însuşirilor caracteristice ( fizionomie, însuşiri ale sufletului, caracter etc. ) determinările noastre vor corespunde în mod necesar mai multor persoane, deoarece este imposibil ca prin formulările obiective ale limbajului nostru de fiecare zi să semnalăm caracterul unic şi distinct al unei persoane,, – afirmă teologul grec Christos Yannaras în lucrarea sa ,,Abecedar al credinţei. Introducere în teologia ortodoxă,, – tradusă şi editată, la noi, de către Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman – în Editura „Bizantină” din Bucureşti. Motivul special pentru care omul este şi va rămâne pentru ştiinţă un mister este acela că el ,, se află dincolo de limitele ştiinţei, că în nucleul lui, din cauza constituţiei sale proprii, el este o fiinţă teologică ( ho theologiko ) – după cum afirmă un alt teolog grec Panayotis Nellas – în lucrarea sa ,,Omul – animal îndumnezeit,, – tradusă, în limba română, în două ediţii – la Editura ,,Deisis,, din Sibiu.
Persoana nu este infinită prin fiinţă, ci tinde spre infinitate, în calitate de ,,chip al lui Dumnezeu,,. Sentimentul infinitului, legat de natura şi viaţa persoanei umane, pe care aceasta îl trăieşte în funcţie de eforturile de spiritualizare, demonstrează că omul nu este o stare fixă, înţepenită, pe axa devenirii sale, ci o virtualitate, o potenţă, o ţintă ce trebuie atinsă. ,,Persoana umană se dovedeşte, prin caracterul ei inepuizabil, ca o existenţă fără sfârşit. Ea nu se poate opri niciodată în creşterea ei, nu poate înceta niciodată în comunicarea ei mereu nouă, în primirea şi comunicarea altor şi altor conţinuturi şi stări sufleteşti, în analize proprii prin gândire, în extinderea ei prin cunoaştere . N-are niciodată totul infinit, dar nici nu se poate opri în drumul ei spre el, într-o anumită comunicare cu el. Trăieşte mereu infinitul, dar îl trăieşte ca ţintă de atins ,, – ne spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa ,, Studii de Teologie Dogmatică,, – la pag. 175.
Ori, tocmai acest aspect de taină caută să-l pună spiritualitatea ortodoxă în permanent contur duhovnicesc. Ea este întoarsă spre ,,omul lăuntric,, spre ,,omul duhovnicesc,, este o antropoteologie, o ,,teologie a actualizării chipului în asemănare,, a ,, îndumnezeirii prin har şi lucrare ,, , dar – aşa cum adaugă de fiecare dată aceşti părinţi teodidacţi – ,,atât cât este cu putinţă omului ,,Preocupare esenţială a scrisului duhovnicesc cu privire la om nu este atât de a constata căderile sau ridicările sale, căt mai ales de a arăta căile de îmbunătăţire a vieţii spirituale. De aceea, o învăţătură constantă a părinţilor nevoitori este aceea că omul pătrunde în tainele vieţii sale şi ale altora pe măsura curăţiei, a pocăinţei. Cunoaşterea omului şi autocunoaşterea, cu alte cuvinte introspecţia, sunt legate de pocăinţă, căci Dumnezeu, care se află în sufletul nostru – în chip vădit – de la botez, devine o prezenţă efectivă pe măsura împlinirii poruncilor.
Cunoaşterea păcătoşeniei noastre, a nedeplinătăţii duhovniceşti, izvor al căinţei permanente, este prima fază a cunoaşterii de sine. Cunoaşterea de sine este una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobîndi omul. Pe o treaptă superioară, această cunoaştere obiectivă dobândeşte un sens moral mai accentuat, constând în dorinţa de a ne elibera de patimi şi de a dobândi virtuţile, pentru a ajunge la adevărata cunoaştere şi trăire a lui Dumnezeu.
,, A te cunoaşte pe tine înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi conştient de adâncul pe care îl reprezintă fiinţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă scriitorii spiriruali să numească inima omului. Însă, a depista, a sesiza şi a experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfăntul Marcu Ascetul, în adâncul sufletului nostru încă de la botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufletul nostru, pe care păcatul nu le poate decât acoperi. Înseamnă a actualiza toate aceste potenţe,, – afirmă Părintele Ioan Cristinel Teşu în aceeaşi lucrare – la pag. 45.
De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin înălţimile şi adâncimile sufletului, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei înşişi şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare.
Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu este o cunoaştere trupească, exterioară, materială, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, duhovnicească, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experimentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este Însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cunoaşte bine, autentic, şi nu putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realtăţilor vieţii sufleteşti.
Prin urmare, cunoaşterea de sine este întotdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă adausurile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaştere de sine începe prin pocăinţă şi nu se termină niciodată, afundându-se tot mai mult în adâncul, în abisul smereniei. Pe treptele înalte, cunoaşterea de sine înseamnă a simţi deplin condiţia de creatură, faţă de Creatorul iubitor.
Aşadar, atunci când defineşte omul, spirirualitatea ortodoxă vorbeşte despre el cu sfială duhovnicească şi îl numeşte ,,taină teologică,,. La fel, întreaga sa viaţă sau întregul dinamism al vieţii sale duhovniceşti, în centrul căruia se află sistemul minte – inimă, constituie o taină. De aceea, teologia are o cunoaştere mai adâncă, interioară despre elementele acestei taine. Încercările ştiinţelor naturale şi experimentale de a o exprima, în termenii conceptelor închise, structuraliste, se lovesc de insuficienţa obiectelor şi metodelor de cercetare şi de neputinţa minţii noastre slăbite de păcat. ,,Problema vieţii şi a bogăţiei sale de semnificaţii spirituale n-a putut fi epuizată sau măcar parţial rezolvată nici de psihologia experimentală şi nici de psihanaliza abisală sau a profunzimilor. Încercările de a raţionaliza sau conceptualiza taina vieţii omeneşti, pe care o exprimă existenţa umană spirituală, de a explica prin categoriile limitate şi prin intermediul metodelor şi demonstraţiilor ştiinţifice taina sa inefabilă eşuează. Ea nu poate fi epuizată prin metodele obişnuite ale ştiinţei experimentale şi logice, nu poate fi circumscrisă în cadrul limitat al cunoaşterii ştiinţifice. Orice astfel de abordare a tainei sufletului omenesc reperezintă o cunoaştere aparentă şi cel mult parţială,, – afirmă acelaşi Părinte Ioan Cristinel Teşu de la Iaşi.
Precum Dumnezeu este infinit, iar urcuşul spre El are caracterul unei permanente epectaze, se pot exprima anumite răsături ale creştinului, aflat pe diferite trepte ale desăvârşirii, fără, însă, a se putea exprima totul. Persoana umană nu poate fi limtată la calcul aritmetic sau cantitativ, pentru că taina sa este inepuizabilă, este inepuizabilă, este un univers de taine.
A încerca să înţelegi omul înseamnă, pentru părinţii duhovniceşti ai Răsăritului, a încerca să înţelegi eforturile fiinţei umane în dorinţa neîncetată de a înainta spre Arhetipul ei, altfel această înţelegere este doar una parţială, fragmentară, înseamnă o exprimare a relativului uman în raport inegal cu ceea ce nu este el – Absolutul divin – susţine Paul Evdokimov.
Oricât ar fi analizat, omul se ridică deasupra oricăror examene, anamneze, rămânând permanent o enigmă sau un mister, o taină, un αγνοστος – o ,,fiinţă necunoscută,, – după cum spune Alexis Carrel – în cartea sa ,,Omul, fiinţă necunoscută,, cea mai mare necunoscută, taină, enigmă şi mister al lumii create.
Stelian Gomboş
