OMUL ÎNVIERII

Hristos Cel răstignit şi mort a înviat, cu moartea pre moarte călcând. Hristos îi înviase mai înainte pe Lazăr, pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, vindecase bolnavi, prefăcuse apa în vin, înmulţise pâinea şi peştii, potolise furtuna, mersese pe apă, alungase demoni. Făcuse mulţime nenumărată de minuni, arătând că Fiul lui Dumnezeu poate orice, mai presus de orice putere omenească, dând măsura puterii sale celei dumnezeieşti. Şi ne-a mai încredinţat că, de-acum, „toate acestea le veţi face şi mai mult decât acestea…” Ne-a asigurat că putem, că avem şi noi puterea, trebuie „doar” s-o folosim, să vrem s-o folosim. Cu credinţă în Dumnezeu, numai cu multă credinţă neclintită în Dumnezeu.

Să ne trezim din amorţeală, să ne scuturăm de inerţie, să înviem tot ce e bun şi frumos în noi, toate darurile şi virtuţile care dau mărturie că purtăm în noi părticica de Hristos, scânteia divină. Am primit odată, demult, talanţii. Cum înţelegem să-i înmulţim? Înţelegem că doar valorificându-i, utilizându-i ne sunt de folos, iar uitaţi, „îngropaţi” sunt de fapt irosiţi, pierduţi, şi vom da socoteală Celui de Sus pentru aceasta?

După tristeţea morţii şi îngropării vine Bucuria fără seamăn a Învierii. Cine crede în Înviere are conştiinţa valorii Vieţii, a timpului şi a urgenţei facerii de fapte bune, găseşte bucuriile mici din jurul său, se dăruieşte celorlalţi şi învaţă să iubească necondiţionat, caută să se îmbunătăţească necontenit. Ştie, vrea şi poate să se ridice după căderi, să meargă mai departe chiar când nu vede capătul drumului, să recunoască greşelile şi să înveţe din ele, să repare ce-a stricat, să-şi ceară iertare şi să ierte. Îşi asumă responsabilitatea faptelor sale şi ştie că Binele e călăuza cea bună, că Iubirea alungă frica. Îşi ascultă Îngerii şi recunoaşte semnele pe care i le dă Dumnezeu, îşi ia drept ajutoare de nădejde sfinţii. Ştie şi reuşeşte să cearnă binele de rău, să-şi aleagă prietenii şi tovarăşii de drum, să nu şovăiască, să fie hotărât pe Cale, să-şi păstreze pacea pe orice furtună dinafară, să aducă pace şi bucurie în sufletele semenilor. Se implică imediat şi cu folos unde îl cheamă viaţa, zideşte, înalţă, este părtaş la Creaţia lui Dumnezeu. A aflat ordinea firească a lucrurilor: a fi, a şti, a face, a avea. Cunoaşte şi respectă ierarhia normală a valorilor, într-o lume cu susul în jos. Modelul suprem în drumul său către desăvârşire a fost, este şi va fi Iisus Hristos – Calea, Adevărul, Viaţa. Ştie că, după călătoria lumească, atunci când se va întoarce la Tatăl, uşa Împărăţiei Cerurilor i se va deschide doar de va putea răspunde „Tu, Doamne!” la întrebarea „Cine e?”.

Omul Învierii n-a murit, el trăieşte cu adevărat, chiar dacă uneori, prea adesea azi, e desconsiderat, nevalorizat, nepromovat, marginalizat, nedorit, invidiat, ignorat, atacat, rănit, batjocorit, jignit, penalizat, sabotat, calomniat de „morţii vii” dintr-o societate cu legi şi ierarhii strâmbe, depărtate foarte de legile şi ierarhiile lui Dumnezeu. Chiar dacă nu face gălăgie şi nu-şi cere drepturile sau nu-şi reclamă valoarea ostentativ din demnitate, din prea mult bun simţ, el continuă să rămână drept, să-şi manifeste Hristosul lăuntric, să trăiască bucuros, plenar şi conştient, să-şi îndeplinească temeinic misiunile, fără dezamăgiri, căci a renunţat la aşteptări şi recunoaşteri din partea oamenilor, sigur fiind de răsplata cu asupra de măsură de la Dumnezeu, care cântăreşte cu cântarul cel bun şi nu rămâne vreodată dator cuiva.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! Aceasta o pot recunoaşte doar oamenii Învierii.

Dr. Maria Dragotă