LOADING

Type to search

Operaţia salvatoare

Ortodoxie si traire

Operaţia salvatoare

Share


Elena Frandeş

 

Dintre cei doi copii, pe care femeia de 24 de ani îi purta în pântece, unul era fără inimă. Aşa au constatat medicii maternităţii Cuza-Vodă din Iaşi, într-o zi de iulie.

Ascultând ştirea la jurnal, am tresărit. Ajunge oare viaţa să imite modul nostru de a fi, în lume?! Căci dintre doi oameni de care te izbeşti, în efortul de supravieţuire, unul se comportă de parcă ar fi lipsit, din naştere, de organul vital. Vreau să spun, lipsit de sentimente umane elementare, nu de iubire sau milostenie, ci dorind răul oricui nu-i dă suficientă atenţie sau nu-i împlineşte un aberant răsfăţ.

 

Pe ecran se arată schema circulaţiei sanguine, din care se vede cum copilul cu inimă este nevoit să trudească (încă dinainte de a se fi născut) cât pentru doi, pompând sângele în fratele său malformat şi riscând, prin epuizare, o insuficienţă cardiacă sau chiar colapsul.

Această robie, începută încă din burta mamei, mi se pare o transpunere simbolică pentru multiplele robii, pe care lumea contemporană  le-a inventat. Nu vreau să le enumăr, le ştim. Mă întreb doar, câţi dintre oamenii fără inimă nu sunt ţinuţi în viaţă de iubirea dezinteresată a fratelui lor. Câţi acceptă ca vitalitatea să le fie înjumătăţită, doar pentru a nu-l pierde pe cel de lângă el?!

 

În minte îmi răsună proorocia: „Din două femei care vor fi aflate la câmp, una va fi lăsată, alta luată…” Şi totuşi, raportul bine/rău nu este 1/1, ci mult mai bun. Am început să cred asta ieri, când am întâlnit o femeie tânără şi frumoasă, gata să mulţumească pentru orice fleac de ajutor pe care i-l dădeai. I-am observat atitudinea, când am sărit să ridic roţile din faţă, blocate într-un trotoar prea înalt, ale căruţului în care ea călătorea. N-am putut pleca deîndată, mai ales că am dat de pante şi alte treceri cu probleme. Dar cum de s-a încumetat să iasă singură, aşa cum era?!

 

-Copiii au zbughit-o în parc şi sunt prea mici să-i las nesupravegheaţi, răspunde ea uimirii mele.

-Vă ascultă chiar dacă nu puteţi alerga după ei, întreabă cu competenţă copilul de lângă mine.

-Da, îmi ajung ochii, surâde ea. Am făcut o infecţie şi un picior mi-a fost amputat. Întotdeauna plec singură de acasă, dar găsesc ajutor pe drum. Aproape e mai uşor de trăit aşa, toţi oamenii sunt nespus de buni cu mine, e minunat!

 

Gândul meu despre geamănul fără inimă şi interpretarea apariţiei lui se schimbă radical. Cei doi există în fiecare din noi. Psihanalistul Carl Gustav Jung îi numea Eul şi Umbra.

Revăd din nou ştirile: geamănul fără inimă din cazul real a fost eliminat printr-un act de mare virtuozitate chirurgicală: un medic ieşean a efectuat prima operaţie intraplacentară din lume, cauterizând un fragment din cordonul care alimenta cu sânge copilul fără inimă. Robia micului nevoitor, ce-şi susţinea fratele prin efortul său cardiac, a încetat.

În făptura noastră simbolică, geamănul fără inimă se dezvoltă târziu, odată cu răutatea, cu egoismul, cu invidia. Portretul lui mi se conturează tot mai bine: geamănul fără inimă nu se roagă, este întreţinut de iubirea şi rugăciunea celuilalt. Inima celui corect se epuizează, dar îl iubeşte prea mult pe cel-rău din sine, ca să renunţe la compania sa. Au dezvoltat tabieturi de a-şi petrece viaţa împreună şi doar aşa li se pare frumoasă şi plină. Până când lumina începe să scadă… Cel-rău consumă prea mult din ea, împiedicându-l pe celălalt să se roage, să adune viaţa, de care au nevoie amândoi.

 

-De ce-mi interzici Sfânta Liturghie, frate? Se miră geamănul cu inimă.

– Prea multe ceasuri petreci la biserică şi prea puţin vezi de casă, răspunde cel-rău cu voce de soţ ţâfnos.

-De ce-ar fi mai bun şi cui ar folosi gestul repetat cu care curăţ materia, obiectele tale favorite, decât rostirea repetată a rugăciunii, cu care îmi bucur sufletul? De ce eşti gelos pe Mirele meu? Tu, prigonindu-mă, certându-mă, judecându-mă, ai încetat să mai fii dublul meu. El nu pridideşte să-mi trimită solii de iubire. Cândva, ştiai să-mi faci viaţa frumoasă. Acum te tot străduieşti să mă condamni la cele mai urâte îndeletniciri, deşi nimic nu le face necesare.

 

Este urâtul, în care eşuează robia satanei.

Din când în când, Sfintele Taine cauterizează legătura dintre cel-bun din noi şi păcatele care ne epuizează. Un timp, viaţa ţâşneşte înalt, ne simţim iar în plină formă, lumea ne întâmpină cu bunătate şi peisaje strălucitoare, ca pe femeia cea frumoasă şi atât de fericită în căruciorul ei, încât putea alerga mai departe, ca să-şi crească, plină de iubire şi recunoştinţă, copiii. Doar că la noi starea de graţie durează puţin, până la prima frustrare. Atunci o invităm iar la cafea pe geamăna cea bârfitoare, ne mărturisim ei, şi câtă încurajare primim pentru orice lucru nemernic, care ne-ar relaxa amărăciunea…

 

Brusc, înţeleg. Poate că aceasta este adevărata operaţie, care a salvat-o pe femeie, dându-i sentimentul că poate alerga la fel de sprinten, după copiii ei. Operaţia a cauterizat legătura cu umbra şi  i-a redat încrederea în bunătatea umană. Crezând, ea o provoacă în fiecare dintre cei întâlniţi. Dar cât din  succesul unei operaţii atât de grele nu se datorează şi unei nevăzute chirurgii cereşti?!

Mă gândesc la sfântul Luca al Crimeii, cu geniala sa lucrare, „Eseuri despre chirurgia infecţiilor septice”. Îl iubesc pe acest sfânt, care în timpul vieţii efectua 200 de operaţii pe zi, iar înaintea fiecăreia făcea o scurtă rugăciune, ridicându-şi ochii spre icoana Maicii Domnului din sala de operaţii. Fiindcă nu a renunţat la icoană, a fost deportat în Siberia. Şi acolo continua să aline suferinţa omenească, fără să-şi întrerupă rugăciunea. N-a ratat nici un pacient.

 

Te sfătuiesc, frate al meu, când însoţeşti pe cineva din familie spre spital, nu uita să ceri ajutorul sfinţilor doctori fără de arginţi: cei pomeniţi la sfântul Maslu sau chiar ajutorul sfântului arhanghel Rafail, de la care a învăţat medicina Tobie, pentru a-şi vindeca tatăl de orbire.

Dar mai bine, citez din icosul al treilea al acatistului:

„Bucură-te, cel ce i-ai însoţit spre ştiinţă pe sfinţii Cosma şi Damian;

Bucură-te, de la care au primit învăţătură sfinţii Chir şi Ioan, ca şi sfântul mucenic Modest, spre alinarea celor ce nu se vaită cu glas omenesc;

Bucură-te, călăuzitorul paşilor şi îndreptătorul sfântului mucenic Pantelimon, la moaştele căruia alergăm necontenit;

Bucură-te, cel ce ai dăruit-o şi pe Cuvioasa Parascheva, ocrotitoare a ţării noastre, de la care şi azi primim vindecare;

Bucură-te, cel ce oricând îndrumi pe cei ce urmează calea medicinei, spre folosul semenilor lor;

Bucură-te, sfinte arhanghel Rafail, cel care ştergi lacrimile durerilor noastre!”

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *