Ortodoxia în Anglia. Steaua care răsare din Est
Share

În timp ce Biserica Anglicană se străduieşte din greu să-şi ţină turma cât mai aproape, o nou-venită – dar cu un trecut străvechi – îi cucereşte din ce în ce mai mult pe englezi, inclusiv pe Prinţul de Wales. În primăvara trecută, într-o sâmbătă noaptea, poliţia din Londra a fost chemată să supravegheze o mare mulţime adunată în cartierul londonez Knightsbridge. Nu mai puţin de 1500 de persoane se înghesuiau să se strecoare într-o clădire a cărei capacitate era pentru cel mult jumătate din ele. Unii chiar au leşinat, iar înăuntru, conform celor raportate de un poliţist, era «ca într-un cuptor». Înghesuiala aceasta nu era prilejuită de vreo manifestare ilegală, ci de slujba Învierii Domnului din noaptea de Paşti, ţinută la Catedrala Ortodoxă rusă din Ennismore Gardens!
În ultimii 15 ani, numărul credincioşilor ortodocşi din Anglia a crescut de la 170.000 la mai mult de un sfert de milion, făcând din ortodoxia orientală confesiunea creştină cu cea mai rapidă creştere. Biserici ortodoxe şi chiar vreo 6 mănăstiri pot fi întâlnite acum din Truro şi până la Dunblane. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât Ortodoxia nu face «evanghelizare», ca alte culte creştine, şi este, după spusa unui convertit, «absurd dezbinată şi plină mereu de gâlcevi».
Un factor important îl constituie, desigur, marele număr de imigranţi sosiţi din Est, şi mai ales din fosta Uniune Sovietică. Deşi numărul de convertiţi nu este mare, prin comparaţie, ei joacă un rol extraordinar de însemnat. Cei mai influenţi oameni ai Bisericii Ortodoxe din Anglia – Episcopul Kallistos Ware, în Biserica greacă, şi episcopul Vasili Osborne, în Biserica rusă – au venit de la protestanţi. În plus, există în Anglia un număr important de figuri ilustre care simpatizează cu Ortodoxia, fără a fi propriu-zis convertiţi. Un centru important de simpatie îl constituie asociaţia «Prietenii Muntelui Athos», care susţine mănăstirile greceşti din Sfântul Munte şi include ca membri de seamă pe Sir Pattrick Leigh Fermor, pe Ducele de Edinburgh şi pe Prinţul de Wales. Implicarea Prinţului Philip nu ne surprinde, având în vedere ca Biserica Ortodoxă Greacă şi l-a apropiat mai demult. Mai surprinzătoare ni se pare prezenţa Prinţului Charles, care este [conform tradiţiei] viitorul cap al Bisericii Anglicane. «El este profund mişcat în duh de Muntele Athos», spune un membru al asociaţiei. «Prinţul vizitează în fiecare an Muntele Sfânt, unde petrece cel puţin o săptămână, şi este foarte admirat acolo».
Philip Sherrard pretinde că Prinţul Charles a fost influenţat de el, care este un susţinător radical al Ortodoxiei şi ecologiei, argumentând că întreaga creştinătate occidentală a dus la degradarea mediului natural, prin separarea dintre spiritual şi fizic. Prinţul a mai fost puternic influenţat şi de stră-stră-mătuşa lui, Elizabeta, Marea Ducesă de Rusia, victimă a revoluţiei comuniste, canonizată în 1993. Charles a comandat o icoană a sfintei lui Aidan Hart, un neozeelandez, fost călugăr ortodox stabilit în Shropshire. Prinţul are şi un requiem scris pentru ea de cel mai eminent dintre convertiţi, John Tavener, care a compus mai multe lucrări bisericeşti şi a înfiinţat biserica sa personală, plină de icoane, în Dorset. […]
Cea mai largă prezenţă în Anglia o are Biserica greacă, cu 120 de parohii. Cea rusă totalizează vreo 35, dar, după părerea Victoriei Clark, o specialistă în Ortodoxie, ea este mai deschisă pentru convertiţi decât cea greacă. Dacă te duci în Ennismore Gardens într-o duminică dimineaţa, vei găsi acolo perechi de tineri care nu au nimic de-a face cu Rusia. Ce-i atrage acolo? Conservatismul [tradiţionalismul] Ortodoxiei este un important factor de atracţie. În timp ce anglicanii şi catolicii agonizează sub tendinţele moderniste, mulţi tineri găsesc o certitudine într-un corp [eclezial] care, după afirmaţia Episcopului Ware, „a păstrat tradiţia şi continuitatea vechii Biserici în deplinătatea ei”.
Această aderenţă la dogmă este completată de credinţa că Bisericile din Vest se sprijină prea mult pe raţiunea umană. Slujbele ortodoxe, cu aprinderea lumânărilor, metaniile şi sărutarea icoanelor, au mai multă acţiune fizică şi sunt mai potrivite pentru emoţia spirituală. „Liturghia noastră are o frumuseţe care se adresează întregii fiinţe”, spune Părintele John Hockway, un preot englez prin naştere, stabilit în Enfield. „Cântarile, tămâia, modul în care e construită biserica, toate sunt manifestarea lui Dumnezeu şi părtăşia noastră la Împărăţia Lui. Liturghia ortodoxă răspunde unui adânc dor al fiinţei umane”.
Dacă Biserica Ortodoxă este oarecum împotriva prozelitismului, aceasta se datorează, în parte, convingerii că Liturghia vorbeşte prin ea însăşi. În plus, spune un convertit, „ortodoxul este foarte conştient de faptul că el este un musafir în Anglia şi nu doreşte să intre în conflict cu alte Biserici».
Cea mai notabilă convertire recentă fost trecerea la Ortodoxie a unui număr de 30 de preoţi şi diaconi anglicani care au respins preoţia femeilor. «Dar – spune unul dintre ei, Părintele Michael Harper – nici Biserica greacă, nici cea rusă nu s-au arătat receptive faţă de intenţia noastră. Atunci ne-am adresat Bisericii antiohiene… pentru că ea a fost singura care şi-a deschis larg braţele ca să ne primească».
Faptul că slujbele ortodoxe sunt ţinute tradiţional în limbi nefamiliare englezilor – limbile slave, greaca sau araba – a constituit un impediment pentru convertiri. În ultimul timp, însă, situaţia s-a schimbat simţitor, fiindcă bisericile au introdus părţi din servicii în limba engleză, iar la unele chiar întreaga liturghie. […]
În cartea sa, The Inner Kingdom, Episcopul Kallistos Ware recunoaşte că există unele conflicte şi dezbinări în sânul Bisericii Ortodoxe, însă, argumentează el, este mai bine să te sfădesti pe anumite probleme mai puţin importante decât să fii, ca anglicanii, «uniţi, în cea mai mare parte, într-o organizaţie aparentă şi să fii profund divizat în credinţe şi în formele publice de adorare a lui Dumnezeu». «Biserica Ortodoxă – spune un convertit – este plină de tot felul de neînţelegeri mărunte, dar, în inima ei, ea rămâne într-o singură credinţă – neclintită: că lumea este transfigurată prin săvârşirea Sfintei Liturghii. Este foarte obişnuit să întâlneşti convertiţi care s-au întâmplat să ajungă din stradă la o slujbă ortodoxă şi să gândească: Aici rămân! M-am întors acasă!».