«Ortodoxia» aprigă versus Ortodoxia bunătății

În substanța intimă a conștiinței religioase, într-un amestec antinomic, alături de tentația sau intenționalitatea binelui, alături de resursele intuiției de a sesiza înaltele valori și comandamente morale, sălășluiesc tendințe diametral opuse care încearcă a se justifica perfid tocmai prin proclamarea legitimității primelor. Este vorba aici despre spiritul talibanic manifestat adesea chiar în rândul unor cercuri așa-zise ortodoxe, care în numele credinței ar fi în stare să răstignească pe loc pe oricare dintre aceia care nu s-ar înscrie în rânduiala canonului bisericesc și în pasul alergător și adesea sacadat al cadenței rigoriste.
Scriu aceste rânduri pentru a da mărturie că o astfel de atitudine nu poate fi în nici un caz una ortodoxă. Ortodoxia prin definiție este dreaptă măsură a lucrurilor, dreaptă socotință, dreaptă slujire și cinstire a lui Dumnezeu. Nutrim convingerea, așadar, că se cere dreaptă măsură și în certare, dar mai cu seamă o dreaptă măsură în osândire, de așa fel încât să nu se biruiască nădejdea celuilalt și socotința îndreptării. A fi ortodox nu este o natură a superiorității sentențioase, ci o statură umană firească, voluntară, comunicativă, una care se exprimă în sensul încrederii, a compasiunii pentru necazurile celorlalți, una care se manifestă cu entuziasm spre alegerea binelui.

Detest chipul încrâncenat al judecătorului de credință, ori al creștinului sau al maimarelui creștinesc care se consideră pe sine măsura canonică infailibilă, omul acela care ar fi în stare, când te omoară cu pietre, să facă spume vorbind despre Hristos. Cum poți vorbi despre Cel Blând, tu însuți nefiind blând ?! Cum poți fi de partea Împărăției descoperirilor și a Bucuriei, tu însuți încruntat fiind și plin de mâhniri și de scârbe și de judecăți și sentințe ?!
Dacă cineva consideră că realitatea credinței ar fi un cod de canoane pe care trebuie să le învețe din doască în doască și mai apoi să le aplice altora și mai puțin sieși, greșește prin ignorarea esențialului și prin consumarea metodică a ambalajului. Unul ca acesta este asemenea celui ce strecoară țânțarul, dar înghite cămila. Legea e cadrul de principiu, este indicatorul care arată direcția de orientare, nu este parcursul în sine. În viața particulară sau publică a cuiva se nasc tot felul de situații nereglementate de Lege. Există o natură complexă a evenimentului. Pentru a rândui mersul tuturor cărăruilor vieții cu amănuntele Legii, e ca și cum te-ai aștepta să vezi marcaje și indicatoare în desișurile pădurii, sau pe creste de munte, pe unde umblă doar capre negre. Iată un motiv de a înțelege de ce nu a dat Mântuitorul Hristos nici un cod de legi, de ce nu a scris codexuri și nomocanoane! Pentru că a scris în inimile noastre dreapta chemare a bunătății și a îngăduinței; pentru că adevărata lucrare de orientare în cele din afară stă doar în modelarea conștiinței celei din lăuntru. Dacă sufletul omului este orientat spre bine prin educarea reflexelor, cărarea vieții sale va fi luminată spre cele bune. Altminteri bâjbâim în întunericul Legii care n-a mântuit niciodată pe nimeni, pentru că litera e moartă, iar Duhul dă viață.
Omul înnoit în Hristos nu are nevoie să-i spună cineva la orice pas ce să facă, pentru ca el să rămână în dreptatea credinței. Însăși conștiința sa îi descoperă ca a fi ca Hristos este o mare și neprețuită minune a bunătății, a smereniei, a îngăduinței, a iertării, a păcii, a dragostei și a bunei purtări.
Nu trebuie să-i spui mamei cum s-ar cuveni să-și alăpteze pruncul și când să o facă! Ea știe toate acestea, afară numai dacă nu cumva e stricată la minte și la suflet! Nu trebuie să-i spui lucrătorului de la câmp cum și când să tragă brazda și în ce fel să semene sau să secere! E natura lui și rostul lui și interesul lui și dragostea lui și nevoia lui și răsplata lui să facă asta. Dar poți să vezi cum o lume întreagă o ia razna, să vezi cum nu-și mai îngrijesc oamenii de viața lor și de sufletul lor și să le aduci aminte cuvântul pe care Mântuitorul l-a îndreptat împotriva unora ca aceștia zicându-le: Vai vouă ! Vedem chiar în această mustrare o oarecare durere și nu o durere amestecată cu dispreț, ci una a îngrijorării.
Mai presus de aceasta, însă, Mântuitorul nu a dat legi, dar i-a căinat întru nefericirea lor pe cei ce și-au pierdut dreapta măsură a lucrurilor și s-a rugat Tatălui zicând: “Părinte, iartă-le lor !”  Aceasta nu pentru că ar fi dorit să le nesocotească libera voie, ci pentru a trimite spre dânșii duhul binecuvântării și al întoarcerii spre cele bune.
În dorința lor de a fi cinstiți și temuți de oameni, unii dintre cei ce-și zic că sunt credincioși petrec întreaga lor existență căutând pricină celorlalți pentru vreo neîmplinire a comandamentelor credinței. Sunt creștini încercați în prefăcute citiri și în tot atâtea iscodiri de credință, lăudându-se cu uscate postiri și prelungi ajunări, suflete aprige, necruțătoare în stare să te ducă prin toate pidalioanele și prin toate îndreptarele de spovedanie ca să-ți arate unde ai greșit, dar care n-au nici măcar o palidă rază de lumină în ele și nici măcar un dram de iubire. Acesta nu este creștinismul acela despre care ne învață Hristos. Să zici că ești creștin ortodox practicant, drept și cuvios, dar să nu-ți ierți fratele, sau să nu-ți ajutorezi vecinul în necazurile sale, să nu-ți mângâi copilul când plânge, ori să nu alini suferința părintelui tău sau a mamei tale atunci când sunt pe patul durerilor, aceasta nu este nicidecum viață creștină.
Așadar, să ne reconsiderăm atitudinea privitor la asumările credinței noastre și nici citirile cuvioase și nici postirile despre care am zis, să nu le lăsăm nefăcute – dar să le plinim întru smerenie și în ascuns – și nici bunătatea cea despre care am spus mai la urmă să nu o uităm. Căci dacă voim a crede ca trăim după îndreptarea Adevărului, din faptele noastre se va vedea credința și nu din mustrarea semeață a celor de aproape și nici din păruta evlavie sau din vreo altă meșteșugită prefăcătorie.

Preot Lucian Grigore