Ortodoxia românească la Dallas. Interviu cu părintele diacon Vasile Tudora

Părinte diacon Vasile Tudora, românii au o impresie deformată despre Dallas. Se poate vorbi despre un Dallas creştin?
Într-adevăr, ceea ce ştiu românii despre Dallas se rezumă în cele mai multe cazuri la serialul de succes din anii ‘80. Dar, trăind în Dallas de peste 3 ani, pot spune că Dallas-ul nu este aşa cum l-am văzut la televizor, adică o adunătură de văcari (cowboy) şi petrolişti fără scrupule. Mai mult, Dallas-ul este acum o metropolă gigantică, în care diversitatea, atât etnică, cât şi confesională, este la ea acasă.
Despre Dallas-ul creştin trebuie să facem câteva precizări. Dacă ne referim la creştinism în general, definit ca unitatea celor care cred în Hristos, atunci există un foarte puternic Dallas creştin, statul Texas făcând parte din ceea ce americanii numesc „centura biblică” ce defineşte statele din sud-estul Statelor Unite şi în care predomină cultul baptist.
În acest context, Dallas-ul este patria mega-bisericilor şi mega-universităţilor de Teologie, Texasul fiind baza fundamentaliştilor baptişti din Sud. În Dallas mersul la biserică în fiecare duminică este un fapt obişnuit şi este privit şi ca un act social. Nu este neobişnuit ca noii veniţi să fie invitaţi să participe alături de co­legi sau prieteni la serviciile religioase din bi­se­rica lor.
Dacă însă ne referim la Ortodoxie, lucrurile diferă, nu mai vorbim de mega-palate neoprotestante, ci de modeste biserici (cu puţine excepţii), care se găsesc împrăştiate în vastitatea metroplexului texan. În momentul de faţă se estimează a fi peste 40 000 de creştini ortodocşi în Texas, dintre care aproximativ 5 000 în Dallas, aparţinând dife­ritelor dioceze ortodoxe. Creş­tinii ortodocşi se închină la cele aproximativ 50 de parohii şi 5 sfinte mănăstiri de pe cuprinsul statului. În Dal­las îşi are se­diul şi Î.P.S. Dmitri, Arhiepiscopul Diocezei de Sud a Bisericii Orto­do­xe în America (OCA). Dacă nu mă înşel, chiar re­cent i-a fost tra­dusă şi publicată o carte la Editura Institu­tu­lui Biblic şi de Misiune al BOR.
Putem spune că în Dallas există un nucleu ortodox, care, deşi mic, îşi păstoreşte cu dăru­ire fiii întru credinţă. Parohia noastră, Ador­mi­rea Maicii Domnului, sau cum este numită mai scurt „Sfânta Maria“, este localizată în oraşul Co­leyvile, Texas. Preot paroh la „Sfânta Maria” este P.C. Protopop Dumitru Păun, sub îndrumarea căruia slujesc şi eu ca diacon.
Ce ne puteţi spune despre începuturile ortodoxiei în Dallas?
Primii creştini ortodocşi în statul Texas au apă­rut în a doua parte a sec. al 19-lea, în re­gi­unea Galveston. Prima biserică ortodoxă în regiunea Dallas a fost fondată în oraşul Fort Worth, în 1910, sub îngrijirea unui grup de emi­­granţi de origine greacă. Ulterior şi celelalte comunităţi şi-au deschis biserici. În momentul de faţă există în jur de 15 biserici ortodoxe în Metroplexul Dallas-Fort Worth.
Românii ortodocşi au apărut mai târziu pe aceste meleaguri îndepărtate şi nu foarte primi­toare. Parohia noastră a luat naştere în 1980, ca urmare a efortului unui grup de români îndrumaţi de părintele George Preda. S-a fondat astfel parohia cu hramul Adormirea Maicii Dom­nului sau, cum spuneam mai scurt, Sfânta Maria, sub jurisdicţia Î.P.S. Nathaniel, Ar­hi­epis­cop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ame­rica (ROEA). Începutul a fost destul de greu, slujbele se ţineau într-o capelă improvizată în casa unui creştin, prof. Cordureanu. Ulterior Biserica a fost mutată de mai multe ori, urmând să-şi găsească locaţia finală în oraşul Colleyville, aflat la jumătatea distanţei dintre Dallas şi Fort Worth. În august 1989 se hotă­răş­te cumpărarea terenului şi a clădirilor aferen­te de pe lotul actual al Bisericii din Colleyville. După pensionarea părintelui George Preda, neexistând un preot stabil, pentru 2-3 ani, creştinii români au trecut printr-o perioadă mai dificilă. În cele din urmă, Dumnezeu s-a milosti­vit şi, în decembrie 2000, a fost numit ca preot paroh P.C. Părinte Protopop Dumitru Păun.
Sosirea Părintelui Păun în Dallas a constituit o cotitură importantă în viaţa parohiei noastre, pentru că, încă de la început, printr-un viu exemplu personal, a reuşit să reconstruiască puntea de încrede­re dintre biserică şi credincioşi.
Cum şi-au construit românii o bi­serică în Dallas?
Încă din 1990 biserica funcţiona în vechea clădire a unei şcoli comuna­le, care se degra­da­se foarte tare. La sosirea părintelui Păun s-a hotărât că biserica avea ne­vo­ie de o renovare. Odată lucrările începute, ne-am dat seama că aceasta se afla într-o stare de degradare avansată. S-a re­pa­rat ce se putea repara, dar era totuşi o soluţie de compromis, pe ter­men scurt. Pă­rintele Păun a a­van­sat atunci ide­ea construirii unei noi bise­rici. La început ne-a părut tuturor un vis, pen­tru că nu a­veam nimic cu ca­re să începem. Dar, în cele din urmă, cuceriţi de fru­moasa viziune a părintelui paroh, ne-am apucat de treabă.  Începutul a fost ca o naştere, dureroasă şi aparent fără de sfârşit. Arhitecta noastră, Mirela Tudora (soţia mea), a propus aproape 10 va­rian­te pentru proiectul bisericii; după dezbateri îndelungi, a fost aleasă o formă care împle­tea în modul cel mai plăcut canoanele arhitecturii tradiţionale ortodoxe cu posibilităţile constructive din Texas. După definitivarea planurilor de arhitectură, ajutat fiind de o echipă de specialişti din comunitatea românească, părintele Păun a coordonat finalizarea planurilor şi obţinerea permiselor de construcţie.
După cum spunea un credincios din parohie, „totul a început cu un vis şi s-a sfârşit într-o minune a zilelor noastre, pentru care dăm slavă lui Dumnezeu!”.
Aţi avut şi încercări. Cum le-aţi depăşit?
Una dintre ele este deosebită şi me­rită amin­tită. La un moment dat, după finalizarea pro­iectului de ar­hitectură, am a­juns într-un punct mort, ni se părea tuturor că porţile ne sunt închise; nu reuşeam să obţi­nem împrumutul de la bancă, fonduri nu aveam suficiente, începu­sem să ne îndoim. Totul pă­rea sortit eşecului. Aveam ne­vo­ie de o minu­ne ca să putem continua, minu­ne ce nu s-a lă­sat aşteptată: prin bu­năvoinţa P.C. Părinte Arhi­man­drit Dr. Mi­hail Fi­limon, stareţul Mă­năstirii Înăl­ţa­rea Domnului din Detroit, o ra­clă cu Sfinte Moaş­te, printre care şi o părticică din lemnul Sfintei Cruci, a fost găzduită pentru scurtă vreme în biserica noastră.
O mulţime de credincioşi români din tot Metroplexul au venit în pelerinaj să cinstească Sfintele Moaşte şi s-au făcut slujbe pentru finalizarea lucrărilor. Ce să vă spun, ce a urmat a fost cu adevărat o minune, pentru că, din acest moment, toate lucrurile au mers ca pe sfoară: împrumutul ne-a fost aprobat, construcţia a fost începută şi terminată într-un timp record, gata la timp pentru sfinţire.
Mai mult decât atât, am avut bucuria ca P.C. Mihail să aducă încă o dată cu el la sfinţire racla cu Sfinte Moaşte, dăruindu-ne marea bucurie de a ne închina încă o dată, ca semn de mulţumire, pentru ajutorul atât de grabnic pe care l-am primit. Iată cât de mult poate rugăciunea Sfinţilor!
Diaconii sunt tot mai rar astăzi. Este greu să fii diacon într-o parohie ortodoxă din America?
Nu ştiu dacă există diferenţe majore între a fi diacon în America şi a fi diacon în România sau oriunde în altă parte. Slujirea în biserică este aceeaşi, după părerea mea. Însă proble­ma­tica externă diferă pentru că avem de a face cu situaţii şi oameni diferiţi.
În România majoritatea populaţiei este or­to­doxă, există multe şi la îndemână mijloace de informare pentru credincioşi, activitatea, cel pu­ţin aşa cum o văd eu, este mai mult de între­ţi­nere a credinţei, de păs­tra­re a ritmului.
În America situaţia este diferită. Deşi cei mai mulţi dintre credincioşii noştri sunt români, ei trăiesc într-o lume diferită, o lume în care secularizarea şi consumismul sunt la ele acasă. Mijloacele de informare ortodoxă sunt puţine, iar presiunea protestantă a lumii înconjurătoare este uria­şă. De aceea activitatea noastră trebuie să se îndrepte mai mult spre cateheză şi apologetică, pentru a nu-i pierde la alte culte, care sunt aici majoritare.
Prin urmare ţinta principală a activităţii noastre – şi a mea în particular – sunt tinerii şi copiii, pentru că prin ei se va duce mai departe credinţa noastră. În acest context, sub îndrumarea părintelui Păun, organizăm întâlniri catehetice duminicale, în care se prezintă o pro­ble­matică diversă şi la care participă mai ales această categorie de vârstă.
Tot pentru ei, în încercarea de a ne adapta preocupărilor lor şi noilor mijloace de informare în masă, ne ocupăm şi de editarea unei pagini de web a parohiei. Pe acest site încercăm să publicăm cât mai multe materiale de învăţătură creştină ortodoxă, încercând să suplinim pe cât posibil lipsa acestora din librării.
Un alt proiect important pe care îl avem în lucru este înfiinţarea unei şcoli duminicale, pentru copiii preşcolari şi şcolari, în care aceştia vor putea să-şi însuşească, sub oblăduirea ­u­nor profesori pregătiţi în acest sens, elementele de bază ale Ortodoxiei şi ale limbii române. În pla­nurile de viitor urmărim şi organizarea unui Festival Românesc anual, prin care vom încerca să promovăm valorile româneşti şi creştin ortodoxe în împrejurimi.
Cum privesc celelalte culte ortodoxia ro­mâ­neas­că sau Ortodoxia în general?
Cum spuneam mai devreme, Ortodoxia, şi în special cea româ­neas­că, deşi bine ancorată spi­ritual, numeric nu este bi­ne re­prezentată în Te­xas. Com­parativ cu giganticele temple baptiste, bisericuţa noas­tră poate fi asemuită firavului David în faţa uria­şului Goliat. De aceea rela­ţiile noastre cu aceştia sunt limitate, noi fiind pentru ei o cantitate aproape neglijabilă. Cea mai mare parte dintre texani nici nu ştiu ce este aceea ortodoxie.
Cu toate acestea, în momentul de faţă, statisticile din America arată un număr din ce în ce mai ma­re de convertiri la Orto­doxie. Nu am amănunte specifice pentru Dallas, dar am motive să cred că lucrurile nu sunt foarte diferite nici aici.
Din aceste motive relaţiile noastre se îndreaptă în special spre celelalte biserici ortodoxe surori.
Deci o oază în pus­tiu pentru români, biserica din Dallas. Care sunt perspectivele?
O oază? O putem numi aşa, dar oare nu este biserica în general un liman mult dorit pentru toţi cei care se avântă pe această mare învolburată a vieţii? Într-o societate secularizată precum cea americană, în care nu mai există adevăr absolut, ci doar păreri diferite, în care consumul de bunuri este principala preocupare, în care valorile mo­ralei creştine sunt luate în râs şi considerate învechite, în care viaţa se mişcă într-un ritm ameţitor, biserica trebuie, şi are chiar datoria, să se transforme într-o oază de linişte.
În biserică oamenii trebuie să găsească un mediu prielnic spre a-şi reîncărca bateriile sufletului cu Har Sfinţitor, pentru a putea rezista tentaţiilor lumii acesteia întoarse pe dos. Aici trebuie să-şi poată lăsa grijile de zi cu zi la uşă şi să păstreze doar grija mântuirii. Aici trebuie să se unească cu fraţii lor în rugăciune şi iubire. Mai ales pentru români, care sunt străini pe aceste meleaguri, aceasta este cu precădere important.
Întrebarea se pune dacă reuşim noi acest lucru în Dallas… E greu de spus, însă asta încercăm: să alinăm suferinţele şi să îndrumăm pe calea spre Hristos. Un zâmbet, o vorbă bună, mai multă înţelegere în mica noastră comunitate creştină, mai mulţi creştini la Sf. Litur­ghie – acestea sunt roadele pe care le vedem.
Cât despre viitor, eu personal cred că vii­torul sunt copiii noştri, în ei trebuie să investim ca să nu-şi uite credinţa strămoşească, limba şi obiceiurile. Dacă vom reuşi acest lucru, fără să ne izolăm însă de realitatea americană, înseamnă că ne-am făcut datoria. Copiii noştri trebuie să vorbească limba engleză, pentru a se putea integra în societate, dar este foarte important să nu-şi piar­dă credinţa şi limba maternă. Dacă s-ar în­tâm­pla aceasta, ei ar ră­mâne fără rădă­cini, atârnaţi undeva între cer şi pământ, fără un rost. Cre­dinţa şi limba strămo­şească pot, în contrast, să constituie o temelie activă pentru formarea lor ca oameni adevăraţi şi creştini ortodocşi adevăraţi. În ei trebuie să investim tot efortul nostru formator.
Aveţi legături cu celelalte parohii ortodoxe din Dallas?
Întreţinem relaţii bu­ne cu majoritatea parohiilor ortodoxe din zonă. Există o frăţie ortodo­xă în Dallas din care fac parte toţi preoţii or­to­docşi din regiune. De câteva ori pe an, în Du­mi­nica Ortodoxiei, după Sf. Înviere şi Naşte­rea Domnului, slujim împreună Sf. Liturghie, ur­mată de o agapă frăţească la reşedinţa Î.P.S. Dmitri. Acestea sunt prilejuri de bucurie du­hov­nicească pentru toţi, schimbând impresii, opinii şi mai ales rugându-ne împreună.
Vă mulţumim şi vă urăm o diaconie plină de împliniri duhovniceşti!

Articol apărut în Lumea Credintei, anul III, nr. 1 (18) Ianuarie 2005