Ortodoxia tricoloră

Am fost, de când mă ştiu, un admirator şi un promotor al bunei întâlniri dintre religios şi naţional, apreciind faptul că ortodoxia răsăriteană a ştiut să evite universalismul abstract al creştinismului apusean şi să se
raporteze mai firesc la diversitatea concretă a creaţiei, din care etnoidentităţile fac şi ele parte, ca întruchipări specifice ale umanului, cu care ne naştem şi cu care murim. Nu există om anaţional, nici om care să se nască rus şi să moară neamţ. Naţionalitatea e un dat obiectiv şi de neschimbat, care se cade respectat şi valorificat ca atare. Există însă şi aici, ca în toate, o măsură sau o dreaptă cumpănire, pe care, dacă o pierdem, riscăm să alunecăm, dacă nu chiar în păcat, în orice caz în derizoriu…

Ca să prefaci buna întâlnire între religios şi naţional într-o proastă întâlnire (cum se întâmplă tot mai des în lumea modernă) nu trebuie să cazi neapărat în vreo mare erezie, cum a fost, în secolul al 19-lea, aşa-numitul filetism (punerea naţionalului mai presus de religios sau chiar echivalarea lor, ca în mentalitatea evreiască tradiţională), ferm condamnat de Biserică. Proasta întâlnire poate să se manifeste şi în forme mai puţin grave, ba chiar tolerate şi colportate de înşişi oamenii Bisericii, cum ar fi exhibiţionismul naţionalist sau patriotard transplantat în ordinea religioasă.

Pelerin deunăzi la Locurile Sfinte, n-am putut să nu mă întreb, de pildă, de ce la Biserica Pater Noster, ridicată de catolici pe Muntele Măslinilor, în locul unde Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici rugăciunea domnească (Tatăl nostru…) şi unde astăzi textul acesteia este înscris pe mozaicuri în peste o sută de limbi, nimănui altcuiva decât românului nu i-a mai trecut prin cap săşi „semneze” versiunea românească a rugăciunii (las la o parte înfiorătoarele greşeli de ortografie) cu… drapelul naţional?! Nu vreau să mă pronunţ eu cât e de bine sau de rău, dar mă întreb: de ce numai românul a înţeles să supraliciteze aşa, din cele peste o sută de neamuri prezente acolo, care au desigur şi ele drapele, însemne şi sentimente naţionale?!

Sau de ce numai grupul de pelerini români au ca element de identificare steagul naţional (pe care-l poartă fiecare la gât sau în piept, iar ghidul îl agită în aer, ca să se facă văzut şi auzit)?! Am observat grupuri de pelerini de multe etnii (ruşi, greci, italieni, nemţi, indieni, japonezi, coreeni etc.): majoritatea au discrete elemente comune de identificare (o eşarfă, o banderolă, un ecuson ş. a.), dar nimeni însuşi drapelul naţional! Iarăşi nu vreau să mă pronunţ eu cât e de bine sau de rău, dar constat că acest exhibiţionism gregar le stârneşte ilaritate (mascată în vicleană familiaritate) vânzătorilor arabi de mărunţişuri (care-şi identifică „prada” şi încearcă s-o abordeze tupeist pe limba ei: „Romanía, Romanía!”, cum n-am văzut s-o facă, să zicem, cu niscaiva francezi, suedezi sau unguri), iar localnicilor evrei sau turiştilor occidentali, când se întâmplă să ne dăm în petec într-un fel sau altul (şi se cam întâmplă), le înlesneşte exclamaţia evazivă: „Romanians, of course!”.

O să mă întrebaţi, poate: dar ce ţi se pare dumitale că au, cu tricolor sau fără, românii atât de altfel decât ceilalţi şi în ce fel şi-ar da ei în petec? Iarăşi nu vreau să fac generalizări abrupte şi să trag concluzii definitive (sunt, fără îndoială, români şi români), dar mă rezum la un singur exemplu (şi mărturisesc că mie unuia mi-a crăpat obrazul): pe Muntele Măslinilor, în lavra rusească a Eleonului, dintre toate limbile pământului, sunt agăţate tăbliţe numai în limba română cu „Nu rupeţi crengile de măslin!”. Nu în ruseşte, nu în greceşte, nu în englezeşte… ci numai şi numai în româneşte! N-or fi românii chiar singurii atentatori la integritatea mânăstirii (care are mult de furcă, în mod curent, cu arăbimea din vecini, de pildă), dar e limpede că la rupt crengi de măslin nu ne întrece nimeni (cel puţin pe muntele Înălţării Domnului)… Şi, cînd rupem crengi de măslin sau scrijelim plante exotice („Mişu ♥ Lilica”), tricolorul ne dă de gol că noi sîntem…

Răzvan CODRESCU