LOADING

Type to search

Paza sufletului – Sf. Ioan Iacob Hozevitul (5 august)

Ortodoxie si traire

Paza sufletului – Sf. Ioan Iacob Hozevitul (5 august)

Share

Singur lucrul meu din lume
Este mântuirea mea
Dacă eu nu văd de dânsa
Cine altul va vedea?

Trup şi suflet dimpreună
De la Domnul mi s-a dat
Deci eu singur voi da seamă
Pentru cele ce-am lucrat.

Lucrul mântuirii mele
Este pentru veşnicie
Şi nu este dat a-l face
Decât numai singur mie.

Hotărârea este dată;
Trebuieşte ca să mor!
Nu ştiu când, poate chiar mâine
Sau în ceasul viitor.

După asta nu ştiu locul:
Poate unde dorm acum,
Poate unde stau, afară
Sau în casă, sau pe drum.

Nu cunosc apoi nici chipul
Întru care voi muri:
Pocăit sau încă slugă
La păcat mă voi găsi?

Dacă nu mor fără veste
Boala mă va anunţa;
Dar cu greutatea boalei
Voi putea a mă-ndrepta?

Mintea mea de mai lucrează
Dar cutremurul de munci,
Îi mai dă răgaz să cerce
Viaţa mea de pân-atunci ?

Poate inima atuncia
Să se moaie de căinţă
Dar la cuget mă încurcă
Câte am pe conştiinţă.

Împrejurul meu atuncia
Fraţii mei vor sta plângând,
Alţii vor să iscodească
Despre banii de comând!

De voi fi cumva cu stare
Ei vor folosi momentul
Să mă-ntrebe mai cu seamă
Dacă-i gata Testamentul!

Poate ei cu grija asta
Vor uita să dea de ştire
La părintele Duhovnic
Pentru Sfânta spovedire!

Va veni şi el la urmă
Să mă-ntrebe de păcate
Dar se leagă poate limba
Şi nici mintea nu mai poate.

Căci mai mult pe altă lume
Cugetarea mea va fi
Şi căinţa mea atuncia
Nu ştiu cum se va primi!

Arătări îngrozitoare
Ochii mei atunci văzând
Nici nu ştiu când iau în gură
Sfintele ce mi-or fi dând!

Ca să-mi fie moartea bună
Eu să pregătesc acum
A virtuţilor merinde
Să le am atunci pe drum!

Să-mi adun acum din vreme
Cele ce voi socoti
Că la ziua de pe urmă
Nu le pot agonisi.

Spovedirea cea curată
Şi cu duhul umilit
Cum şi paza despre toate
Carii dau de poticnit.

Dacă Sfânta spovedire
Nu-i întreagă şi curată
Vremea despărţirii noastre
Ne va fi înfricoşată!

Căci atunci amar ne vine
Când vedem a noastră stare
Şi de vămile cumplite
Nu avem nici o scăpare!

Frică mare ne cuprinde
Că nu ştim în veşnicie,
Muncă veşnică ne-aşteaptă?
Ori nespusă veselie ?!

Deci să am mereu în minte
Că la urmă am să mor
Şi de trup se va desparte
Sufletul nemuritor!

Dacă clipa cea de-acuma
Ar fi clipa cea din urmă
Am nădejde de scăpare
Dacă viaţa mi se curmă?

Mă gândesc că după moarte
Trupul meu va fi sluţit
Nemişcat, fără simţire
Cu miros nesuferit!

La biserică ducându-l
Preoţii cu rugăciune
Pogorâ-se-va în groapă
Să devie putrejune!

Pomenirea lui cu sunet
Va să piară de pe lume
Şi cu vremea pământenii
Vor uita de al meu nume.

Iată cum se trece slava
Trupului de pe pământ
De a căruia plăcere
Toată viaţa mă frământ.

Deci mereu să iau aminte
La tot pasul meu din viaţă
Căci atârnă mântuirea
Chiar din clipa cea de faţă!

O prea milostive Doamne
Să nu laşi până-n sfârşit
Să amân eu pocăinţa
Cel prea mult ticăloşit!

Pomenirea despre moarte
(Glasul trâmbiţii de-apoi)
Neîncetat să mă trezească
Ca alarma la război!

Eu în lume las o dâră
Pe o carte tăinuită
Care-mi face după moarte
Toată viaţa mea vădită.

Frică-mi este că la urmă
Scrise nu se vor afla
Faptele care în viaţă
A le face se cădea!

Iară relele de care
Se cădea a mă feri
Poate toată, vai de mine,
Cartea ceia vor mânji!

Azi când cuget vremea morţii
Înainte mi se-arată
Cum atunci se va deschide
Pentru mine judecată!

Un arap rânjind la stânga
Îmi citeşte o carte groasă
Întru care este toată
Fapta mea cea ticăloasă!

Iar la dreaptă, stând de faţă
Îngerul cu chip scârbit
Dintr-o mică carte spune
Binele ce-am săvârşit!

Dacă este hotărâre
Ca să meg la fericire
Îngerii cu bucurie
Vor veni spre însoţire.

Iar de nu se află scrise
Fapte vrednice de milă
Demonii la întuneric
Mă vor stăpânii cu silă!

Vai de ticălosul suflet
Care-n iad se osândeşte
Chin mai mare este gândul
Că “în veci NU SE SFÂRŞEŞTE”

Când va fi aproape vremea
Judecăţii viitoare
Vor fi semne mari în lună
Şi în stele şi în soare.

Judecata va să vină
Ca un furt fără de veste
Şi fiind noi în păcate
Pocăinţă nu mai este!

Râu de foc va arde totul
Oamenii şi împărăţii
Dobitoace, peşti şi păsări
Cu tot felul de stihii

Glasul îngereştii trâmbiţi
Va suna din patru “torţi”
Şi pe trupul meu acesta
Îl va ridica din morţi!

Va chema din nou pe suflet
Din porunca lui Hristos
Ca să se împreuneze
Iar cu trupul cel de lut.

Sufletul atunci cu trupul
Nemurire va lua
Dar nu ştiu; pentru perzare
Sau spre fericirea mea.

Dumnezeu cu Sfânta Cruce
Va veni atunci pe nori
Întru toată Slava Sfântă
Ca un drept judecător …

 

De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc şi am crezut că aceste cuvinte pot folosi şi la alte persoane care nu prea au vreme să deschidă cărţile şi poate nici nu au la îndemână cărţile potrivite. Ştiu că în lumea de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinţilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor, aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul cel duhovnicesc şi mai ales citirea cărţilor sfinte nu prea au loc în viaţa creştinilor de azi. Şi asta nu se întâmplă numai în lumea mirenilor, ci înşişi Monahii au început să ajusteze viaţa după moda nouă. Grija celor pământeşti îi ţine încătuşaţi şi nu pot să mai afle vreme pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Abia au vreme să asculte pravila din biserică, însă şi atunci mintea le este împovărată cu grija trupească şi cu necazurile vieţii. Pentru îndulcirea sufletului greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte, şi ajungem de multe ori la desnădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înaintea lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic.

Iată cum ne sfătuieşte Cuviosul Nicodim AGHIORITUL în privinţa aceasta:

“Toţi creştinii care ştiu carte, datori sunt a citi Dumnezeieştile Scripturi, pentru că, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui”.

În cuvântarea cea pentru Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Că nu este cu putinţă, nu este a se mântui cineva, neîndulcindu-se adeseori de citirea duhovnicească!”

Apoi Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că citirea luminează şi adună mintea şi năravurile le pune la rânduială.

Iar Sfântul Efrem Sirul zice: “În ce chip trâmbiţa strigând în vreme de război, deşteaptă osârdia vitejilor luptători împotriva inamicului, aşa şi Sfintele Scripturi deşteaptă osârdia ta spre cel bun şi te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor. Pentru care, frate al meu, trezeşti-te cu întemeiere şi te sârguieşte de-a pururea a te lipi de citirea Sfintelor Scripturi, ca să te înveţe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmaşului şi a dobândi viaţa veşnică. Sunt însă unii cari citesc dar nu-şi dau silinţa ca să înţeleagă cele scrise”.

Sfântul Apostol Pavel scrie către Ucenicu; său Timotei: “Ia aminte la cetire!” iar Purtătorul de Dumnezeu Ignatie porunceşte Diaconului Iron, scriindu-i: “Ia aminte la cetire ca nu numai tu să cunoşti legile, ci şi la ceilalţi să le tâlcuieşti”. (în trimiterea către Antiohieni).

Iar despre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul spune istoricul Rufim că 13 ani au şezut în pustie cugetând Scripturile. Acum să ne oprim puţin, cei care trăim în veacul acesta de pe urmă şi să ne întrebăm:

Dacă în vremea cea veche era neapărată nevoie citirea Scripturilor (când erau şi povăţuitori destui cu viaţă sfântă şi lumea era mai credincioasă) dar oare astăzi când s-au înmulţit vicleşugurile în lume şi s-au împuţinat păstorii cei buni, acum când nu mai găseşti pildă de viaţă curată şi nici povăţuitori sufleteşti, cu atât mai mult trebuie să ne sârguim la citirea Sfintelor cărţi pentru a nu greşi drumul mântuirii.

Să ne gândim fraţilor că mântuirea noastră este în mare primejdie acum când nu mai sunt povăţuitori. Deci să fim mai cu pază de către orice vătămare sufletească şi mai sârguitori la citirea Sfintelor Scripturi. Căci în ele vom afla mângâiere şi luminare.

Dacă nu mai sunt povăţuitori vii să ne ajute, să alergăm mai mult la cuvintele Scripturii pe care ni le-au lăsat moştenire Sfinţii Părinţi.

Folosind mai des sfaturile lor şi urmând pilda vieţii lor, nu vom rătăci drumul mântuirii (cu darul lui Dumnezeu).

Eu, nevrednicul, am căutat să mai aleg din cărţi cuvintele care ne folosesc mai mult în viaţa călugărească şi pe care nu le pot afla cu uşurinţă toţi, mai ales cei cari sunt veşnic ocupaţi în ascultări şi în treburi.

 

Sfântul Moise Arapul a profeţit zicând că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi nu vor mai ţine socoteală monahii de mântuirea sufletului şi vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, negrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo va prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi vor petrece monahii prin mijlocul lumii şi a lumenilor fără frică, cu mâncăruri şi băuturi, amâgindu-se de poftele trupului prin deşertăciuni în necurăţie şi fapte ruşinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi în Mânăstirile de obşte până la sânge, tot aşa şi în Lavre unde nu este de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt vecin al lui; şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune Egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bună, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos şi simpli nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, grijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe.

Răpind cu sila egumeniile, cu daruri şi neştiind să povăţuiască turma şi frăţimea şi neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării Egumenilor cari nu poartă grijă de turmă se vor pierde. Se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi.

După aceea a văzut robul lui Dumnezeu Moise, că nor şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la miazănoapte, căci îi gonea pe monahi şi cinul cel monahicesc de blestematele eresuri şi îi sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se însoare. Atunci puţini nevoitori, cari vor fi încercaţi ca aurul şi argintul în cuptor, la necazuri multe, în prigoană şi strâmtoare, se vor lămuri.

Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea înfricoşate ispite, se vor preamări şi se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei cari au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.

După aceea a văzut robul lui Dumnezeu Moise că a trecut iarna aceea a necazurilor şi ispitirilor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a făcut linişte. Şi, după ce vor trece câţiva ani, iarăşi se va dispreţui ceata monahilor cea îngerească şi vor veni ispite asupra lor mai multe şi mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele, şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirănia căci şi cei ce nu vor voi se vor batjocori cu de-a sila.

Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele.

Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul cel viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.

Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei care este mai silnică şi mai grea decât uciderea, ci se vor împotrivi şi vor mustra fărădelegea ca Sfântul Ioan Botezătorul, şi vor stărui mustrând amestecarea de sânge şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege şi spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea, şi se vor odihni în sânul lui Avraaam, al lui Isaac şi al lui Iacob, al prea slăviţilor Patriarhi şi vor locui întru Împărăţia cerurilor cu toţi sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care să ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi cu darul lui cel Sfânt.

În vremea revoluţiei din Rusia, când vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decât fiarele împotriva celor sfinte, atunci când era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfânta Cruce la gât, a avut loc următoarea întâmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.

În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie evlavioasă.

Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor, evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpânirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gât.

Aceasta era arma şi acoperământul şi mângâierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decât să lepede semnul cel de mântuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit în tren.

În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără să simtă femeia.

Când s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gât.

Văzând că lipseşte, a început să plângă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neaflându-se hoţul, ea a tras semnalul de alarmă.

Numaidecât a venit conductorul întrebând cine a tras alarma şi ce s-a întâmplat?

Atunci femeia, fără cea mai mică sfială a declarat că i s-a furat Crucea de aur pe care o purta la gâţ. Conductorul a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă. În vremea aceea nu mai îndrăznea cineva să poarte la el lucruri sfinte şi mai ales să reclame că a pierdut o Cruce.

După puţină gândire funcţionarul a zis către femeie, în auzul tuturor:

“Dacă tu, în vremea asta de groază îndrăzneşti să porţi cruce la gât şi nu te sfieşti ca să reclami pierderea ei, pentru curajul tău se cuvine să opresc trenul şi, făcând percheziţie, să-ţi caut Crucea pe care o cinsteşti atât de mult”.

Şi în adevăr a oprit trenul şi făcându-se cercetare a aflat şi i-a dat înapoi femeii cinstita ei Cruce.

Iată o pildă de bărbăţie care ne învaţă cât poate curajul credinţei. Ruşine să le fie celor care în vremuri de pace nu îndrăznesc a-şi face semnul Crucii în faţa boierilor şi nu mărturisesc credinţa lor la vreme de întrebare.

O femeie a uimit prin curajul ei pe cei mai înverşunaţi duşmani ai credinţei, cari au rămas ruşinaţi şi numai de ruşine au defăimat legea lor şi i-au făcut dreptate.

Eu cred că în clipa când a reclamat femeia pierderea Crucii, au prins curaj cei credincioşi cari erau de faţă şi îngerii din cer i-au împletit cununa mărturisirii credinţei, iar demonii cari şedeau după grumazul funcţionarilor comunişti s-au ascuns atunci în fumoarul maşinii, neputând suferi ruşinea. În adevăr reclamaţia femeii este şi ea ca o mărturisire a credinţei în faţa tiranilor comunişti, iar curajul ei este curaj mucenicesc, pe câtă vreme era ştiut, că cine poartă lucruri sfinte sau vorbeşte despre credinţă este pedepsit cu moartea.

Curajul credinţei a înspăimântat de multe ori şi pe cei mai sălbatici prigonitori din Rusia.

De 40 de ani încoace şiragul mucenicilor şi al mărturisitorilor din Rusia, nu s-a curmat de loc. Şi în ziua de astăzi, în părţile îngheţate din Siberia, unde sunt duşi la muncă silnică cei binecredincioşi, chinurile muceniceşti urmează regulat.

Sunt unii dintre credincioşii condamnaţi, cari nu voiesc să lucreze în zile de sărbători şi Dumineci. Pentru asta li se opreşte hrana şi sunt bătuţi fără milă, dar ei rabdă toate cu mulţumire, pentru porunca lui Dumnezeu.

Alţii dintre condamnaţi nu vor să lucreze de loc pentru stăpânire (socotind că este stăpânirea lui Antihrist), pentru asta sunt chinuiţi până la moarte cu bătăi, cu foame şi cu frig, fiind lipsiţi de adăpost şi de hrană.

Toţi aceştia intră în rândul noilor mucenici, cari udă mereu pomul Sfintei Credinţe şi îmblânzesc mânia lui Dumnezeu, care cu dreptate este pornită asupra lumii necredincioase de astăzi.

Mai sunt apoi o mulţime de râvnitori ai credinţei, cari trăiesc ascunşi prin pădurile cele nestrăbătute din Siberia şi Caucaz.

Ei duc o viaţă aspră ca şi Sfinţii Părinţi din vechime, iar Milostivul Dumnezeu îi acoperă ca să nu fie descoperiţi de Stăpânire. Apoi clericii şi mirenii cari nu ascultă de Biserica lui Alexie, se adună în locuri ascunse sub pământ (în catacombe) şi fac slujbe. Aceştia fac parte din Biserică liberă a “Catacombelor” şi au astăzi 10 arhierei şi mulţime de preoţi, cari se poartă mireneşte la arătare. Prin rugăciunile lor ne miluieşte Dumnezeu şi pe noi nevrednicii, care nu avem nici o silă şi totuşi ne poticnim spre cele deşarte şi nu purtăm grijă de mântuire.

Să nu creadă cineva că numai clericii şi monahii sunt datori a se ruga neîncetat. Toţi creştinii suntem datori a ne afla totdeauna întru rugăciune, adică în pomenirea cu mintea a numelui lui Dumnezeu.

Prea Sfinţitul Patriarh Filotei al Ţarigradului scriind viaţa Sfântului Grigore Palama (care a fost arhiepiscop al Tesalonicului), care se pomeneşte în Duminica a doua din Postul Mare, povesteşte şi aceasta, că Sfântul Grigore Palama (nu Teologul) avea un prieten iubit cu numele Iov. Acesta era foarte simplu, dar îmbunătăţit cu viaţa.

Fiind ei odată împreună, a venit vorba şi despre sfinţita Rugăciune. Între alte sfaturi Sfântul Grigore a adăugat şi aceasta, că fiecare creştin, fără deosebire, trebuie să se roage necontenit, după porunca Sf. Apostol Pavel, care zice: “Neîncetat să vă rugaţi!”. La fel şi Sf. Prooroc David, măcar că era Împărat şi avea atâtea griji, zice la Psalmi: “Văzut-am pe Domnul înaintea mea pururea!”, adică vedea în taină pe Domnul înaintea lui, totdeauna prin rugăciunea cea tainică a minţii.

De asemenea şi Sfântul Grigore Teologul (al Ţarigradului) învaţă pe toţi creştinii, zicând că mai des ni se cade a pomeni numele Domnului decât a răsufla.

Zicând acestea de mai sus şi altele despre Rugăciunea tainică, Sf. Grigore (de care ne este vorba) a mai adăugat către prietenul său Iov că se cuvine ca şi noi să ascultăm de poruncile Sfinţilor şi nu numai că trebuie să ţinem noi înşine rugăciunea minţii neîncetat, ci să îndemnăm şi pe alţii (pe toţi de obşte, pe călugări şi mireni, pe cei simpli şi pe cei învăţaţi, pe bărbaţi şi pe femei şi pe copii) ca toţi să se roage neîncetat.

Auzind acestea prietenul său, i s-a părut că sunt izvodiri noi şi pentru asta a început a se prici cu Sfântul Grigore (Palama) zicând că rugăciunea neîncetată este numai pentru sihaştri şi pentru monahi, că ei sunt departe de tulburările lumii, iar nu pentru mireni, care au atâtea treburi şi atâtea griji.

Sfântul Grigore i-a adus şi alte mărturii pentru asta, cu dovezi netăgăduite, însă bătrânul Iov nu s-a lăsat convins.Atunci Sfântul îngreuindu-se de vorbă multă şi de pricire, a tăcut din gură şi au mers fiecare la chilia lui.

În vremea când bătrânul Iov îşi făcea rugăciunea, s-a arătat înaintea lui Îngerul Domnului şi l-a mustrat pentru că s-a pricit cu Sfântul Grigore şi s-a împotrivit unui lucru pricinuitor de mântuire a creştinilor. Apoi i-a poruncit ca din partea lui Dumnezeu, să ia seama pe viitor a nu se mai împotrivi la asemenea lucru prea folositor pentru suflet, căci atunci se împotriveşte voinţei lui Dumnezeu! Şi nici măcar în minte să nu primească asemenea părere potrivnică învăţăturii Sfântului.

Atunci necioplitul bătrân a mers îndată la Sf. Grigore şi căzând la picioarele lui, i-a cerut iertăciune pentru că s-a împotrivit şi s-a pricit, arătându-i toate câte i-a descoperit Îngerul Domnului.

Vedeţi fraţilor că toţi de obşte (de la mic până la mare) suntem datori să uneltim necontenit rugăciunea tainică, zicând cu mintea:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Mereu să ne obişnuim a zice aceasta cu mintea şi cu simţirea inimii. Dacă Dumnezeu a trimis din cer pe Sf. Înger spre a descoperi aceasta omului, înseamnă că lucrarea acestei rugăciuni este de mare folos şi nu se poate tăgădui.

Dar ce zic mirenii şi unii dintre călugării mai necăjiţi: Suntem împovăraţi de treburi şi de griji în mijlocul lumii şi nu putem să ne rugăm mereu! Sfintele Scripturi însă ne arată că Dumnezeu nu cere de la noi niciodată lucruri cu neputinţă de îndeplinit.

Pentru cel ce are râvnă fierbinte pentru mântuire, rugăciunea minţii nu este un lucru cu neputinţă. Dacă această lucrare tainică ar fi cu neputinţă de îndeplinit, atunci nu s-ar fi găsit nimeni din lume, dintre mireni, ca s-o aibă.

Însă vedem că au fost şi sunt încă mulţi. Între alţii vom pomeni aici pe fericitul Constantin, tatăl Sf. Grigore Palama. El trăia în palaturile împărăteşti din Constantinopole şi era socotit ca dascăl şi părinte al Împăratului Andronic. Şi fiind el în toate zilele împresurat de grijile împărăţie şi de chivernisirea familiei sale, cu toate acestea el era totdeauna nedespărţit de Dumnezeu prin rugăciunea cea tainică a minţii. Pentru nedeslipirea minţii lui la rugăciune, de multe ori uita de a vorbit cu Împăratul şi cu sfetnicii la curte. Boierii se tulburau uneori pentru uitarea lui, neştiindu-i nevoinţa.

Împăratul care ştia lucrarea lui tainică, îl apăra în faţa boierilor zicând: “Constantin fericitul, are grijile şi acelea nu-l lasă să ia aminte la cuvintele voastre, cari sunt numai pentru interese trecătoare şi deşarte, mintea lui, blagoslovitul, este pironită la cele cereşti şi pentru asta uită cele pământeşti, căci toată atenţia lui este la rugăciune şi la Dumnezeu!”

Şi era atât de plăcut lui Dumnezeu, fericitul acesta Constantin, încât s-a învrednicit să facă şi minuni!

În cartea I-a a Sf. Apostol Pavel către Tesalonicieni scrie:

“Neîncetat, rugaţi-vă!”

Sfinţii Părinţi, tâlcuind aceste cuvinte, spun că “a ne ruga neîncetat” înseamnă a pomeni numele cel sfânt al Domnului în toată vremea.

Mai arătat se vede aceasta în cartea cea către Filipeni, unde Sf. Apostol Pavel scrie: “Întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt şi toată limba să mărturisească că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.

Sfântul Ioan Carpatul zive că atunci când rostim rugăciune lui Iisus (adică: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) la fiecare chemare a Sfântului Său nume, Domnul ne răspunde în chip tainic: “Fiule, iertate să-ţi fie păcatele tale!”

Iar Sf. Ioan Gură de Aur zice că oricât de păcătoşi am fi noi, rugăciunea a ceasta ne curăţeşte, când o zicem din inimă.

Nu este altă armă mai puternică în cer şi pe pământ decât chemarea cea Sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Când zicem:

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, prin aceste cuvinte noi mărturisim toate tainele credinţei noastre, căci (după cum spun unii dintre sfinţii părinţi) aceste cuvinte cuprind în ele toată Evanghelia pe scurt.

Acestea sunt cele cinci cuvinte despre care pomeneşte Sf. Apostol Pavel (în cartea sa către Corinteni) unde zice:

“Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decât zeci de mii de cuvinte cu limba”.

Pentru asta Rugăciunea lui Iisus se mai cheamă şi rugăciunea minţii.

Iar când rostim şi celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus adică (“Miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) atunci noi mărturisim nevrednicia şi josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.

Mulţi dintre noi ne-am obişnuit să înşirăm la mărturisire numele păcatelor, fără să arătăm şi gradul (sau măsura) la care au ajuns aceste păcate.

Ne place să ne mărturisim cam în felul acesta:

“Am greşit părinte, cu mândria, cu zavistia, cu lăcomia, cu minciuna, cu trândăvia, cu clevetirea şi cu tot felul de păcate. Mă rog de mă iartă şi de mă dezleagă!”

Nici nu se poate o mărturisire mai frumoasă şi mai uşoară ca aceasta. Dar să ne întrebăm, oare am deschis noi inima în faţa duhovnicului înşirând numai pomelnicul obişnuit al păcatelor? Oare înţelege preotul starea noastră sufletească? Numai dacă este văzător cu duhul poate să ne priceapă rănile, altfel nu poate pricepe.

În adevăr, aceleaşi păcate le mărturisesc şi copiii, precum şi oamenii cu viaţă aleasă. Toţi greşim. Dar cât de mult se deosebeşte măsura păcatelor de la unul la altul!

Şi copiii se mândresc şi spun minciuni, dar păcatele lor nu sunt de moarte, căci ei încă nu ştiu să deosebească binele de rău şi nici nu au vicleşug ca oamenii în vârstă. La unii este mândrie copilărească, iar la alţii mândrie satanicească.(asemenea cu a mândrului Lucifer).

La fel este şi cu minciuna: unii spun minciuni ca să facă haz, iar alţii prin minciuni pricinuiesc durere şi necaz. Minciuna care este spusă fără răutate, pricinuieşte mai ales râs, fără a face vătămare altora.

Iar când minciuna izvoreşte din răutate, atunci ea aduce lacrimi şi blesteme, ba uneori aduce deznădejde şi omoruri. Minciuna care nu izvoreşte din răutate şi nu urmăreşte vătămarea altora, aceasta nu este cu adevărat minciună, ci este mai mult o vorbă prefăcută sau o glumă nevinovată. De multe ori vedem că şi oamenii cei sfinţi s-au folosit de asemenea vorbe prefăcute pentru a acoperi faptele lor cele bune, sau pentru a fi defăimaţi de oameni.

În vremea când au năvălit păgânii Perşi în Palestina (la anul 614) se afla pe Muntele Eleon o mânăstire, în care trăiau 400 de fecioare. Când au intrat păgânii în această mânăstire, au început să le junghie ca pe nişte porumbiţe. Dar înainte de a le ucide, căutau ca să le batjocorească cu sila. Unul dintre ostaşi a ales pe una mai tânără, târând-o cu sine a o necinsti. Atunci fecioara a zis către el:

“Mă rog tinere, să nu mă sileşti şi eu îţi voi da nişte untdelemn cu dar minunat. Cu acesta dacă te ungi, nu poate să te rănească nici o armă la război. El te va păzi mai bine decât pavăza şi scutul.”

Auzind acestea ostaşul, i-a făgăduit că o va cruţa, dar în gândul lui dorea să dobândească mai întâi untdelemnul cel minunat şi pe urmă să-şi împlinească pofta lui cea spurcată.

În sfârşit, fecioara a adus un vas cu untdelemn (de care se pune în mâncare) şi i-a zis să se ungă la gât şi ea să-l lovească cu sabia ca să se încredinţezede puterea cea minunată a untdelemnului.

El însă n-a primit, ci i-a zis să se ungă ea întâi şi el să facă încercare cu sabia. Atunci fecioara s-a bucurat, căci aceasta era dorinţa ei.

Deci ungându-se ea la gât, i-a zis s-o lovească cu sabia fără frică. Atunci păgânul a lovit cu toată puterea şi mare i-a fost mirarea când a văzut capul ei căzând la pământ.

Atunci a priceput că a fost înşelat şi mult s-a întristat, pentru că nu şi-a împlinit pofta.

Prin meşteşugul acesta, sfânta fecioară şi-a păstrat fecioria nestricată dobândind şi cununa neveştejită a muceniciei.

Pilda ei a încurajat şi pe celelalte fecioare şi căutau în tot chipul să se împotrivească păgânilor, cu dorinţa de a muri curate.

Iată o minciună care a pricinuit cunună.

Sunt însă şi minciuni care aduc numai vătămare şi pierzare.

În mânăstirea de fecioare care era sub conducerea Sf. Pahomie (unde se aflau vreo 700 de fecioare) a avut loc următoarea întâmplare:

A venit odată la poarta mânăstirii un meşter croitor, întrebând dacă nu au ceva de cusut. Atunci a ieşit o călugăriţă tânără şi a zis croitorului:

“Noi avem aici croitorese şi nu este de lucru pentru altul străin”. Numai atât a rostit călugăriţa şi a intrat iarăşi în mânăstire.

În vremea când vorbea cu străinul la poartă, a văzut-o una dintre călugăriţe. N-a trecut multă vreme după aceasta şi s-au sfădit între ele, călugăriţa care a vorbit cu străinul şi cea care a văzut-o vorbind. Aceasta din urmă, voind să se răzbune, a clevetit-o pe cealaltă către altele, că a căzut în păcat cu meşterul croitor. Câteva dintre ele, fiind cuprinse de răutate au primit minciuna drept adevăr, răspândind vorbe în toată mânăstirea. Biata călugăriţă (care nici cu gândul nu s-a dus la asemenea lucru) n-a mai putut suferi ruşinea care s-a făcut în mânăstire şi din multa întristare, s-a aruncat pe ascuns în râu şi s-a înecat.

Atunci cealaltă căugăriţă, văzând pierzarea sufletească şi ruşinea din mânăstire, care s-a făcut pentru minciuna ei, a căzut în deznădejde şi s-a spânzurat. Aflând acestea preotul şi economul mânăstirii, a poruncit să nu se pomenească la rugăciune nici una, nici alta. Iar cele care din răutate s-au învoit la minciună şi au răspândit-o, au fost oprite 7 ani de la Sf. Împărtăşire.

Din aceste pilde se vede cât de mult se deosebeşte minciuna unuia de a celuilalt. Deci când ne mărturisim să nu facem numai o înşiruire seacă a păcatelor, ci este nevoie să spunem şi măsura răutăţii lor (cu ce scop le-am făcut şi ce fel de vătămare am pricinuit cu ele).

De pildă când spunem la mărturisire că am greşit cu lăcomia, aceasta nu înseamnează că ne-am arătat păcatul deplin, căci nu este nimeni care să nu greşească cu lăcomia.

Unul mănâncă lacom câteodată când este prea obosit şi prea flămând.

Altul mănâncă şi bea cu lăcomie totdeauna până când se umflă şi ameţeşte. Iar altul din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe fratele lui. Deci nu este aceeaşi lăcomie la toţi.

Cel dintâi alunecă uneori numai în păcatul lăcomiei. Cel de al doilea este robit totdeauna de patima lăcomiei (care este păcat de moarte). Iar cel care din lăcomie nedreptăţeşte şi năpăstuieşte pe altul, acela săvârşeşte un păcat şi mai mare, care strigă răzbunare la cer.

Dacă nu facem mărturisirea lămurit, atunci dezlegarea preotului nu ne foloseşte, iar Sf. Împărtăşire se ia cu nevrednicie, căci preotul de dezleagă fără să cunoască boala noastră şi niciodată nu poate să dea canonul (sau sfatul) care ni se cuvine.

 

Sf. Ioan Iacob Hozevitul

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *