Ortodoxie si traire

Pe curvari îi indreaptă oamenii, pe cei vicleni – îngerii, iar pe cei mândri – doar Dumnezeu…

Lumea Credintei 4 februarie 2018

După cum spune Sfântul Ioan Scărarul, mîndria este cădere de la Dumnezeu, născocire a dracilor, care l-a pierdut pe cel ce a născocit-o, izgonire a ajutorului dumnezeiesc, izvor al mâniei, ușă a fățărniciei, păzitoare a păcatelor, rădăcină a hulei, îndărătnicie în părerile proprii.
De la cel ce e stăpânit de această patimă potrivnică lui Dumnezeu pleacă adeseori toate celelalte patimi, fiindcă ea, adică mândria, este de ajuns ca să le înlocuiască pe toate.

Cine se îngâmfă și se smerește cu faptul că este părtaș al harului, este prădat de răutate fără să-și dea seama, chiar dacă ar învia morții, dacă nu recunoaște că sufletul său este necinstit și înjosit și că el însuși este sărac cu duhul și urâcios. Mândriei îi stă împotrivă frângerea inimii, iar mai presus de toate mustrarea de sine.
Cea mai mare nebunie este a te mândri cu darurile lui Dumnezeu; unii ca aceștia rămân lipsiți de ele, ca unii ce sunt nevrednici. Nevoitorul mândru seamnănă cu un măr care pe dinafară strălucește de frumusețe, dar este putred pe dinăuntru.
Diavolul nu are nevoie să-l ispitească pe cel mândru, fiindcă acesta s-a făcut vrăjmaș și potrivinic sieși. După cum întunericul e străin de lumină, așa e străin și cel mândru de virtute.

Orbiți de mândrie, unii se socot sfinți, și numai în ceasul morții, nenorociții, își dau seama de pierzarea lor.
Cineva, luptat de gândurile mândriei, a scris pe un perete numirile celor mai înalte dintre virtuți și, citindu-le, suspina pentru sărăcia sa.
Până la sfârșitul vieții noastre se cuvine să ne amintim de păcatele noastre, dar fără amănuntele săvârșirii lor, mai ales când este vorba de păcatele trupești. Aducerea aminte de păcate usucă gândurile mândriei.
Pe curvari îi îndreaptă oamenii, pe cei vicleni – îngerii, iar pe cei mândri – doar Dumnezeu.
Cine nu are ascultare, nu-și taie voia, nu rabdă mustrări, necinstiri și ocări , acela nu va putea dobândi smerenie adevărată.
Din foc nu se naște zăpadă: nici cei ce caută slava pământească nu vor putea să se îndulcească de cea cerească. Sfântul Efrem Sirul a zis despre mândrie: „În omul plin de ea se sălășuiește în chip nevăzut cel rău.”
Nu îngădui în tine boala mândriei, ca vrăjmașul să nu-ți răpească fără veste judecata. Prin smerita cugetare să-ți curățești mintea de această otravă aducătoare de moarte.

Începutul și sfârșitul răului este semeața cugetare. Acest duh necurat este dibaci și cu multe chipuri, își dă toată silința să pună stăpânire pe toți, îi întinde curse fiecăruia.
Pe înțelept îl vânează cu înțelepciunea, pe bogat – cu bogăția, pe cel chipeș – cu frumusețea, pe cel priceput la vorbă – cu iscusința de a vorbi, pe cel ce are glas plăcut – cu dulceața glasului, pe artist – cu arta, pe cel descurcăreț – cu reușita.
Diavolul nu încetează să-i ispitească în chip asemănător și pe cei ce duc viața duhovnicească, și întinde curse: celui ce s-a lepădat de lume – în lepădare, celui înfrânat – în înfrânare, celui ce se liniștește – în liniștire, celui neagonisitor – în evlavie, celui știuitor – în știință.
Astfel, semeața cugetare se străduie să-și semene în toți neghinele. Drept aceea, unde se înrădăcinează această cruntă patimă a mândriei îl netrebnicește pe om dimpreună cu toată osteneala lui.
Spre biruință asupra mândriei, Domnul ne-a dat smerita cugetare, care stă în aceea ca, orice am face, să ne socotim slugi netrebnice.
Mândria este pierderea a iubirii de Dumnezeu și de aproapele, lepădare de Dumnezeu, întunecare a minții, filosofie cu nume mincinos, moarte sufletului.
După cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, mândria face necurată toată viețuirea noastră, chiar dacă am avea curăție, feciorie, post, rugăciune, milostenie și alte virtuți.