LOADING

Type to search

Pe noi înşine, şi unii pe alţii…

Ortodoxie si traire

Pe noi înşine, şi unii pe alţii…

Share

Despre mântuire se vorbeşte astăzi din ce în ce mai puţin. Bătrânii aflaţi mai aproape de sfârşitul vieţii ştiu că trebuie să-şi mântuie sufletele, tinerii cunosc la nivel teoretic necesitatea îndeplinirii acestui deziderat iar copiii, cu foarte rare excepţii, încă n-au auzit despre asta. Trăind într-o lume exclusiv materială unde percepţia se bazează numai pe date concrete ne este greu să asimilăm un “ce” abstract, îndepărtat şi…neobligatoriu. De aceea, tineri sau bătrâni, înţelegem cu oarecare dificultate profunzimea acestui concept. Dacă vom consulta DEX-ul, în dreptul cuvântului mântuire, găsim explicaţia: izbăvire (de moarte, de chinuri trupeşti), salvare (din robie, de primejdie), iertare de păcate etc. Probabil că abia în clipa morţii vom afla adevărata dimensiune a acestei probleme existenţiale. Având în vedere că singuri nu putem face nimic nici măcar în ceea ce priveşte acţiunile noastre zilnice, darami-te atunci când este vorba de suflet si de mântuirea lui, singura noastră opţiune este aceea de a ne abandona în totalitate voinţei divine. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit pe pământ luând chip de rob ca să ne arate că totul este posibil atunci când vrem să ajungem la El. Ne ajută să ne izbăvim de vrăjmăşia ispititorului şi de noi înşine căci purtăm în noi atât viaţa cât şi moartea dar înclinăm mereu balanţa spre cea din urmă. Iată cum descrie Psalmistul plânsul sufletului în convorbirea lui cu Dumnezeu: “Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu.” Odată cu aplecarea protopărinţilor noştri spre sfatul cel rău, ei s-au dat în mâna vrăjmaşului şi înşelarea lor se perpetuiază în veac. Noi ştim cine este înşelătorul şi totuşi cădem în ispită în fiecare ceas din zi sau din noapte. Cu cât suntem mai slabi în credinţă şi mai nepregătiţi sufleteşte, cu atât mai mult ne risipim şi ne pierdem în întuneric. Iisus ne-a învăţat prima rugăciune,Tatăl Nostru unde spunem : ”Şi ne izbăveşte de cel viclean.” El ne promite raiul cu bunătăţile pe care “ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.” Ne-a dat Crucea Sa, ”armă asupra diavolului… că se îngrozeşte şi se cutremură nesuferind a căuta spre puterea ei.”

La fiecare slujbă care se săvârşeşte în sfânta biserică preotul rosteşte îndemnul: “Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” Această povaţă specifică doar creştinismului dar profund umană prin puterea binefăcătoare a rugăciunii îl responsabilizează atât pe cel care o trimite cât şi pe cei cărora li se adresează. Încă de la începuturile Creştinismului oamenii şi-au orientat viaţa spre Hristos, într-o măsură mai mare sau mai mică. Unii au ajuns la desăvârşire devenind prietenii, casnicii, sfinţii Lui. Ce înseamnă a trăi întru Hristos ştim cu toţii, dar mântuirea depinde mai ales de modul cum primim şi aplicăm această învăţătură în viaţa noastră. Dacă am înţelege cu inima de câtă jertfă a Mântuitorului a fost nevoie pentru ca Tatăl să-şi îndrepte din nou Faţa spre neamul omenesc, poate că am avea mai multă grijă de noi şi de aproapele nostru şi ne-am vedea aşa cum suntem: neputincioşi, egoişti şi vinovaţi. De multe ori, atunci când ne lăsăm cuprinşi de mânie, suntem în stare să-l trimitem pe cel care ne-a provocat supărarea tocmai în fundul iadului. ”Du-te, lua-te-ar, mânca-te-ar, găsi-te-ar, fir-ar, fir-aş” sunt doar câteva “destinaţii” în care îl postăm pe semenul nostru mare sau mic, ori chiar pe noi. Dacă s-ar întâmpla să vedem împlinindu-se ceea ce am proferat cu atâta uşurintă prin vorbele noastre, cred că am suferi cumplit. Cuvântul bun are puterea de a zidi iar cel rău de a sfărâma (increderea,nădejdea). Unul din marii noştri cuvântători de Adevăr ne învaţă să atribuim fiecărui om cinstea cuvenită chipului Lui Dumnezeu. ”Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului “ ne îndeamnă Apostolul. Din păcate, mulţi dintre noi uităm sau nesocotim acest sfat. Cu puţin timp în urmă când se disputa aprig religia ca obiect de studiu în liceu, unii dintre profesori optau pentru scoaterea ei din programa şcolară motivându-şi gestul prin “grija“f aţă de elevi care, spuneau d-lor, vor avea prea mult de învăţat şi vor neglija celelalte discipline. Acum însă vedem că noile achiziţii transoceanice nu-i deranjează deloc, ba dimpotrivă. Organizează şi participă cu “dăruire” la “sărbătoarea” Halloween! Costume hidoase, măşti cât mai înfricoşătoare defilează pe culoarele şcolilor sau pe stradă şi nu se preocupă nimeni de nocivitatea acestor manifestări. Moda-i modă şi românul – nu-i aşa? – vrea să fie în pas cu ea.

Dă-ne Doamne minte lucrătoare şi ajută-ne să Te aducem în viaţa copiilor noştri ca să avem răspuns bun atunci când ne vei întreba:”Ce-aţi făcut cu aceşti fraţi mai mici ai Mei?”

Tudora Luca

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *