LOADING

Type to search

Pedagogia ascultării (III)

Ortodoxie si traire

Pedagogia ascultării (III)

Share

Pedagogia este știința de a învăța să fii, de a învăța să știi, de a învăța să înveți, de a învăța să relaționezi, este știința devenirii umane, a exprimării creative a unicității omului in condiții de cultură și civilizație. Este o știință necesară pentru a structura influențele educative. Vreme de secole a funcționat o pedagogie populară, ca o sumă de observații și practici asupra creșterii copilului, care se transmiteau prin viu grai de la o generație la alta (Nu bate copilul, că se înrăiește sângele în el!).

Pedagogia nu este o știință exactă, deci nu există rețete de bune practici. Reperul este bunul simț educativ și respectul pentru natura umană. În practică sunt necesare: maturitatea afectivă, baza culturală, deschiderea interdisciplinară, spiritul viu și capacitatea de a învăța. Nu este vorba despre dresaj. Ideea de bază este că orice greșeală poate fi îndreptată. Pornind de la acest principiu, sfinții vorbesc despre o pedagogie divină, cea a ascultării de Poruncile biblice.

Pedagogia creștină consideră preponderent scopul religios, în raport cu interesele cotidiene. Unui adevărat pedagog nu-i este permis să se lase condus când de o idee când de oaltă idee. El trebuie să se baze pe experiență și știință trecutului, pe experiență proprie, pe experiența altora chiar și pe experiența greșită din trecut, de experiența făcută independent de cultură, de mediu și de rasă.

În mai toate cărţile Vechiului Testament întâlnim numeroase sugestii şi principii

educative, expuse mai puţin sistematic, dar în contexte atât de elocvente şi cu o periodicitate atât de exactă încât acest corpus de scrieri se constituie într-un îndreptar moral-educativ de căpătâi pentru toate vremurile. Bogata înţelepciune cuprinsă în maximele acestor cărţi reprezintă o ipostază semnificativă a patrimoniului sapienţial al omenirii cu o valabilitate universală.

Conform Cărţii Sfinte la care ne referim, rolul preponderent în educaţie îl joacă familia.„Păzeşte, fiule, povaţa tatălui tău şi nu lepăda îndemnul maicii tale. Leagă-le la inima ta, pururea atârnă-le de gâtul tău. Ele te vor conduce când vei vrea să mergi; în vremea somnului te vor păzi, iar când te vei deştepta vor grăi cu tine. Că povaţa este un sfeşnic bun şi

legea o lumină, iar îndemnurile care dau învăţătură sunt calea vieţii” (Pildele lui Solomon 6, 20-22).

Scopul educaţiei rezidă în dobândirea înţelepciunii. Spre ea trebuie să tindem din

toate puterile: „Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi bărbatul care a dobândit pricepere. Căci dobândirea ei este mai scumpă decât argintul şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi şi e bine-cunoscută tuturor celor ce se apropie de ea; nimic din cele dorite de tinenu se aseamănă cu ea” (Pildele 3, 13, 14, 15).

Înţelepciunea este condiţia atingerii virtuţii supreme, a intrării în împărăţia veşnică: „înţelepciunea este luminată şi neînserată şi cei careo iubesc o văd uşor şi cei care o caută o găsesc. Ea iese în cale celor care o doresc şi li searată ea, întâi… începutul ei este pofta cea adevărată de învăţătură. Iar pofta de învăţătură are în sine iubirea, iar iubirea este paznic a legilor ei, iar păzirea legilor ei este adeverirea nemuririi. Şi nemurirea ne face să fim aproape de Dumnezeu” (înţelepciunea lui Solomon 6, 12-13, 17-19).

Se insistă asupra diferenţei semnificative dintre cel învăţat şi cel neînvăţat,asupra forţei sporitoare a înţelepciunii, dar şi a responsa bilizării acesteia: „Nu se va învăţa celcare nu este isteţ; este isteţie care înmulţeşte amărăciunea. Ştiinţa celui înţelept se va înmulţica un potop, şi sfatul lui ca un izvor de viaţă. Cuvântul înţelept de-1 va auzi cel ştiutor, îl va lăuda şi peste el va adăuga… Ca o casă în ruine este înţelepciunea prostului, şi știinţanebunului, cuvinte fără rost. Obezi în picioarele celor nebuni este învăţătura şi ca nişte cătuşeîn mâna cea dreaptă… Ca podoaba cea de aur este învăţătura la cel înţelept şi ca brăţara în braţul drept” (Sirah 21, 13-14, 16, 20-21, 23).

Învăţătura are, într-un fel, un caracter bivalent: se poate folosi atât în folosul omului, cât şi împotriva lui. Deşteptăciunea seacă este mai mult o povară, care, dacă nu este completată de înţelepciune şi moralitate, degenerează în cele mai cumplite fărădelegi. Ca metode educative, invocate în Vechiul Testament, menţionăm exemplul părinţilor, care trebuie să fie atenţi la consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând chiar la aprecierea prin mustrare, atunci când realitatea conduitelor o impune : „Mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va face plăcere sufletului tău” (Pildele 29, 17).

Trebuie remarcat faptul că mustrarea are forţă educativă în măsura în care aceasta are un character constructiv, reparator, şi nu distructiv, incriminator. Dragostea părintească se cere a fi cumpănită şi arătată cu înţelepciune, astfel încât prin mustrare să se preîntâmpine plăcerile dăunătoare. Pentru situaţii aparte se invocă şi forţa „băţului”, a bătăii atente, întrucât „Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme” (Pildele 13, 24).

Obiectivele morale sunt prezente în foarte multe secvenţe ale Vechiului Testament.

Cele mai multe reguli educative le întâlnim în Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Pildele lui

Solomon, Psalmii. Normele promulgate în Leviticul incumbă profunde dimensiuni morale şieducative. Exemplificăm cu următorul citat: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nuînşele nimeni pe aproapele său. Să nu vă juraţi strâmb pe numele Meu şi să nu pângăriţi numele cel sfânt al Dumnezeului vostru, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nunedreptăţeşti pe aproapele. Să nu-1 jefuieşti. Plata simbriaşului să nu rămână la tine până adoua zi. Să nu grăieşti de rău pe surd şi înaintea orbului să nu pui piedică. Să te temi de Domnul Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu faceţi nedreptate la judecată; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să

Judeci pe aproapele tău. Să nu umbli cu clevetiri în poporul tău şi asupra vieţii aproapelui tău să nute ridici. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Să nu duşmăneşti pe fratele tău în inima ta, darsă mustri pe aproapele tău, ca să nu porţi păcatul lui. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu aiură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt

Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19, 11-18).

În general, Pildele lui Solomon pot fi interpretate şi din perspectivă pedagogică, acestea constituindu-se într-un ghid educativ al deprinderilor bunelor maniere, al stabilirii unor relaţii demne între oameni ce fac parte din categorii grupale diferite. Noul Testament vorbește explicit despre o pedagogie a îndreptării.

În primul rând, avem de a face cu o pedagogie implicită, „primitoare“, „blândă“, pe măsura omului şi a umanităţii. Nu este vorba de un reţetar, de o impunere ritoasă, inflexibilă, tiranică. Urmarea regulilor nu ţine de o stringenţă directă, ci de una „ghicită“, sugerată, liber-consimţită. Înţelegerea şi bunătatea sunt cheile ridicării condiţiei umane. „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla… Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acestea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor“ (In. 10, 9, 11-16). Iar într-un pasaj din Apocalipsă, îngăduinţa primitoare este şi mai puternic evocată: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine“ (Apoc. 3, 20).

În al doilea rând, este asumată şi valorificată precaritatea umană. Este pusă la treabă o pedagogie a îndreptării şi înălţării, şi nu una a imperativelor ultimative pentru supra-oameni. „Îndrumarul“ este anume construit pentru cei care au nevoie de îndrumare. „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă“ (Mt. 9, 12-13). Iar atenţia acordată de Mântuitor celor cu adevărat păcătoşi (exemple de acest fel sunt nenumărate în Evanghelii) sunt consecinţe ale acestui principiu diriguitor.

În al treilea rând, suntem invitaţi să revalorificăm copilăria şi inocenţa începuturilor. Ca să clădeşti ceva, trebuie să pleci de la o bază sigură, să identifici „terenul“ cel mai bun, nealterat, să stabi-leşti un „grad zero“ al startului. Ne-cunoaşterea şi imaturitatea sunt premise sigure a ivirii a ceva. „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea“ (Lc. 18, 16-17). Copilăria este valorizată pozitiv, fiind o promisiune a devenirii şi creşterii spirituale. Încrederea în valori atrage după sine ascensiunea pe o linie superioară.

În al patrulea rând, se explicitează principiul încrederii şi optimismului. Fiinţa umană este capabilă şi demnă de înălţare. Stă pitită în fiecare această forţă a edificării. „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă“ (Mt. 5, 14-15). Valorile credinţei luminează şi reformează pentru că sunt nişte „ochi“ pe măsura ei.

În al cincilea rând, se invocă dimensiunea slujitoare a formării. Învăţătorul nu este deasupra învăţăceilor, ci slujitorul lor. Nu el este deservit de alţii, ci el trebuie să cadă la picioarele celor din preajmă. „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa“ (Lc. 18, 14). Educaţia este o operă de iubire necondiţionată, de supunere în faţa aproapelui, de jertfire şi de uitare de sine. Nu mai contează ceea ce simte învăţătorul; primează ce cere şi face bine ucenicului.

În al şaselea rând, se evidenţiază puterea credinţei în formare şi înaintare. Încrederea în valori atrage după sine ascensiunea pe o linie superioară. Credinţa sinceră şi smerită instaurează starea căutată. Sunt numeroase pasaje în Evanghelii prin care Mântuitorul pune în valoare credinţa oamenilor. „Scoală şi du-te; credinţa ta te-a mântuit“ (Lc. 17, 19); „Toate câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit, şi le veţi avea“ (Mc. 11, 24). Nu mai e nevoie să spunem că educatorii trebuie să înveţe din acest principiu cât de puternice sunt credinţele şi expectanţele lor asupra actelor viitoare ale celor ce sunt formaţi. Hristos nu a teoretizat, ci s-a oferit pe El ca exemplu demn de urmat.

În al şaptelea rând, se scoate în evidenţă forţa exemplificativă şi argumentativă a pildelor. Iisus Hristos adoptă o strategie subtilă de transmitere şi solidarizare cu adevărurile: nu de explicitare directă a lor, ci de creare a premiselor de înţelegere independentă de către preopinenţi. Forţa grăitoare a ideilor Sale rezidă în ceea ce se ghiceşte „printre rânduri“, în ceea ce nu se spune, în suspendări şi tăceri, în ceea ce ascultătorii Săi descoperă pe cont propriu.

În fine, lista de strategii ar putea fi continuată, dar ne oprim prin invocarea unui ultim aspect, cel privitor la puterea exemplului. Hristos nu a teoretizat, nu a avansat abstracţiuni, ci s-a oferit pe El ca exemplu demn de urmat. A învăţat nu spunând, ci făcând. Chiar şi atunci când afirmă ceva, contextul spunerii Lui face din vorbă un act, o faptă ce se cere a fi reiterată. În termeni moderni am spune că El performează acte de limbaj, făcând ceea ce spunând, înainte de toate. Iar actul ultim, răstignirea Lui pe cruce, are şi o valoare pedagogică, de jertfire exemplară pentru salvarea omului şi mântuirea umanităţii.

Marius Matei

Preot in Floresti, jud. Cluj. Autor al cărții "Harta credinței. Meditații catehetice pentru copii și adulți", Editura Lumea credinței, București, 2020.

  • 1

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *