LOADING

Type to search

Pentru bunicii mei

Ortodoxie si traire

Pentru bunicii mei

Share

E Crăciunul si minunile se întâmplă ca ceva firesc. Normalul, rutina, banalul nu mai sunt la ele acasă, acum minunile sunt stăpâne, ele ne învăluie în unde diafane de surprize, miresme de brad şi vanilie, clichet de clopoţei, fulgi jucăuşi şi râsete de copii.

            Aş vrea să fiu din nou copil şi să cred cu toată fiinţa mea in Moş Crăciun. Şi totuşi mi se întâmplă ceva ciudat în anul acesta în care fetiţa mea are 2 ani si a început să înţeleagă ce se petrece în jurul ei. Mă surprind povestindu-i cu atâta persuasiune de Moş Crăciun încât îmi dau seama că nu am renunţat niciodată la el, chiar şi atunci când mi s-a demonstrat că nu există, eu i-am făcut un locuşor in inima mea de copil şi l-am păstrat acolo ca sa-i deschid uşa larg acum, când am devenit mamă. E sentimentul acela pe care-l trăiam atunci când mă jucam cu păpuşelele şi ştiam că ele sunt făcute din plastic şi cârpe dar totuşi îi şopteam cu complicitate partenerei de joacă:” nu-i aşa că au şi ele un pic de suflet”.

            E timpul bucuriei dar şi al melancoliei şi al dorului de cei care nu mai sunt.

Dumnezeu mi-a dat bunici de poveste, oameni pe care din păcate i-am preţuit cu adevărat abia după ce au plecat definitiv de lângă mine.

            Simt un dor sfâşietor de ei, cu atât mai dureros cu cât ne desparte prăpastia dintre lumi, acel drum „fără de întoarcere” al cărui sens abia acum, mare fiind, îl înţeleg în tot tragismul lui.

Îi strig uneori în liniştea nopţii, în clipe de durere sau de bucurie, dar nu le mai văd chipul lor drag, nu le mai aud glasul , nu le mai simt mângâierea, nu le mai primesc sfatul.

Mi-e dor de mesele de Crăciun ale copilărie şi abia acum realizez cât efort depuneau bunicile mele ca sa ne răsfeţe cu atâtea bucate. Seninătatea şi zâmbetul lor nu trădau nici un pic din truda lor iar noi nici măcar nu o bănuiam, dar aşa trebuia să fie.

Mi-e dor de oamenii de altă dată, de adâncimea privirii lor, de farmecul lor melancolic, de greutatea vorbelor lor, de cuvântul lor care nu-şi pierduse rolul său de vehicul al gândului, de purtător de sensuri, de liant între oameni, de zidire a fiinţei, de comunicare şi comuniune.

Mi-e dor de acei oameni şi mă rog la Dumnezeu ca flacăra pe care ei au aprins-o în noi să nu se stingă şi să ne lumineze calea, chiar dacă astăzi lumina ei nu mai ajunge până la mintea şi sufletul nostru însă, aşa cum spune poetul: „Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…”

 

 

Ruxandra NUTA

1 Comment

  1. Tudora 30 noiembrie -0001

    Binecuvantata sa fie amintirea lor. Eu nu mi-am cunoscut bunicile pentru ca s-au mutat la Domnul inainte de a ma naste.Un singur bunic am cunoscut ,pe cel din partea tatei si-mi aduc aminte multe momente frumoase din copilarie.Saream parleazul si ne duceam la bunelu’ – asa-i ziceam noi – si de fiecare data intai ii sarutam mana si apoi ne intreba cate toate. Era vaduv si cu toate acestea nu si-a uitat obiceiurile de bun gospodar. Avea in gradina un par foarte mare care facea pere minunate. Noi,nepotii , caram apa de la fantana ca sa-l udam in verile secetoase ,cam douazeci de galeti puneam in rotocolul facut la radacina lui si bineinteles ca tot noi mancam si perele. In anul cand a murit bunelul s-a uscat si parul desi am facut randuiala de a-l uda. Cine are bunici sa-i respecte,sa-i bucure si sa-i iubeasca.Nu le trebuie mult,ei se multumesc cu putin.Dumnezeu sa-i ajute pe toti! La multi ani de ziua Nasterii Domnului.nn1

    Răspunde

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *