LOADING

Type to search

Ortodoxie si traire

Pocăinţă şi iubire

Share

„Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut.”

(Canonul Sf. Andrei Criteanul, Cântarea a II-a, 6)

Cu toţii suntem de acord că iubirea e lucrul cel mai de preţ în viaţa noastră; fără ea, viaţa nu ar mai avea sens. Se afirmă în repetate rânduri că aceasta este fundamentul religiei creştine. Şi aşa este. Se reproşează uneori, de către cei care privesc mai mult din afară, că slujbele şi rânduielile Bisericii ar fi sobre, apăsătoare, aspre. Şi este adevărat. Mai ales în zilele de acum, când confortul trupului e la mare căutare, practicile ascetice ale Bisericii – postul, îngenuncherile, statul în picioare la slujbe – au devenit tot mai greu de acceptat. Şi nu li se mai înţelege rostul. Ce legătură ar putea fi între acestea şi iubirea pe care ne-a propovăduit-o Hristos?

Pentru ce să ne chinuim trupurile? Ce legătură este între starea – de confort sau disconfort – a trupului şi iubire?

Nu mai înţelegem unitatea şi influenţa reciprocă dintre suflet şi trup. Le vedem ca fiind separate. Însă ele alcătuiesc un tot fiinţial. Ce facem cu trupul se va reflecta în suflet, iar ceea ce sufletul face, simte, gândeşte va influenţa trupul.

Iubirea, însă, n-are a face cu egoismul. Aşa cum nu putem sluji lui Dumnezeu (care este Iubire) şi lui Mamona, tot aşa nu putem iubi şi să fim egoişti în acelaşi timp. Nu putem să ne iubim propriul confort şi în acelaşi timp să avem dragoste jertfelnică faţă de cel în nevoi. Asceza nu e altceva decât o jertfire a iubirii trupeşti de sine, care este sursa egoismului şi a păcatelor. E o cale spre iubire. Buni cunoscători ai sufletului omenesc, marii nevoitori creştini au arătat că iubirea e treapta cea mai înaltă a curăţirii de patimi, şi că ea vine după dobândirea altor virtuţi, ca răbdarea şi blândeţea. Nu înseamnă că iubirea nu ne-ar fi accesibilă şi nouă, celor ce suntem la începutul urcuşului duhovnicesc. Însă doar în parte, în chip nestatornic şi la o măsură mult mai mică. Dar dacă ai gustat din ea, din iubirea ca dăruire, din iubirea dumnezeiască, vei vrea mai mult. Şi vei înţelege că nu în puterea ta stă să iubeşti, ci e dar de la Dumnezeu. Iar Dumnezeu este lumină şi e foc. Nu-i vei putea primi lumina până nu îţi va curăţa ochii, nu-i vei putea simţi căldura, până nu-ţi va arde păcatele. Iar păcatul aceasta este: ceea ce se interpune între noi şi Dumnezeu, rupând legătura harică. E un paravan care nu lasă să treacă lumina. Singuri ne condamnăm să zăcem în întuneric şi în frig, „în latura şi în umbra morţii”.

Când devenim conştienţi de aceasta, începem să urâm păcatul; vrem să scăpăm de el. Biserica ne-a ajutat de la început şi ne-a învăţat ce să facem pentru aceasta: să ne pocăim. A ne pocăi nu înseamnă, însă, a ieşi la vânătoare de păcate, a face doar o analiză amănunţită a greşelilor mai mici sau mai mari pe care le-am făcut. Am rămâne cu inima rece şi neschimbaţi. Ca tot ce e bun, şi pocăinţa e darul lui Dumnezeu. Ea vine în urma rugăciunii sincere, atunci când îţi aduci inima ca ofrandă Domnului şi-I ceri să te curăţească, să te lumineze, să te înţelepţească şi să te îndrepte. Şi, cu inima astfel înmuiată, vom descoperi păcate şi greşeli faţă de oameni sau faţă de Dumnezeu, necunoscute nouă până atunci. Vom constata atunci cât de împietriţi petrecem în lume, cât de lipsiţi de iubire suntem. Cu aceste păcate ne vom duce la duhovnic şi, primind iertarea, ne vom simţi mângâiaţi, împăcaţi cu sinea noastră, liniştiţi. Abia atunci vom avea şi noi puterea de a iubi, poate chiar şi pe cei care ne-au făcut rău.

Dar şi pentru rugăciune sufletul are nevoie de o pregătire. Trebuie să-şi închidă „obloanele” („să se retragă în cămara sa”), să-şi limiteze interacţiunile cu lumea, care vin prin simţuri. Să se deconecteze de la bombardamentul informaţional pervertit adresat văzului, auzului, gustului, mirosului, simţului tactil; să se liniştească. Trebuie, prin urmare, să postească de tot ceea ce l-ar putea perturba. Şi atunci, adâncindu-se în inima sa, va putea să stea de vorbă cu Dumnezeu, spunându-i toate câte îl dor (căci păcatele ne dor în primul rând pe noi) şi aşteptând răspunsul Său, ca mângâiere, ca luminare, ca înţelegere.

Cristian Radu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *