Port un păcătos în spate

                    Să mă ierte cititorii pentru nota generală a articolului, deşi titlul lui nu mi-ar îngădui. Dar omul, supus păcatului, e mai bucuros să vorbească despre alţii, decât despre el. Ce vede la alţii nu vede la el.

                   De la naştere şi până când vrea Bunul Dumnezeu să ne ţină pe acest pământ, fiecare dintre noi poartă în spate un păcătos. Deci, dacă purtăm în spate pe cineva, (când n-o facem din milă, ci din supunere), stăpân e cel purtat, nu purtătorul. Dar aceasta n-a fost dintru început.

                   Amăgirea Evei şi ascultarea lui Adam de Eva, şi nu de Dumnezeu, ne-au făcut “cadou” păcatul şi moartea. De atunci, păcatul stă pe umerii noştri şi în cămara inimii, gata oricând să ne însoţească (şi) pe “lumea cealaltă”, în întunericul morţii făgăduite chiar prin grăirea celei dintâi  porunci dată lui Adam. Dar, în iubirea-I nemărginită, Dumnezeu n-a vrut să supună veşniciei păcatul şi moartea adamică, ci i-a promis amăgitorului “că i se va zdrobi capul”, iar “moartea cu moarte va fi călcată”.

                   E bine să ştim că nu pentru toţi oamenii greutatea păcatului e la fel de mare. “Odihna” şi bucuria vederii păcatului, şi rugăciunea căinţei smerite reduc povara lui.  Ba mai mult, cel care cere de la Domnul o astfel de odihnă şi îşi pleacă genunchii la Taina Sfintei Spovedanii şi se împărtăşeşte  cu Trupul si Sângele Domnului, chiar poate scăpa de ea. Dar sunt destui oameni care poartă cu bucurie păcatul. Ei nu se bucură în odinhnă, iar uitarea păcatului biruieşte memoria. Să aibă, oare, acei oameni “puteri” sporite în purtarea păcatului, sau îl simt pe el ca pe o “mângâiere”?  Întrebarea e retorică, şi dacă, totuşi, cineva doreşte un răspuns, e posibil ca urechea lui să audă cuvinte  acuzatoare şi dureroase.

                   Cu povara păcatului strămoşesc ne naştem toţi, dar prin Sfânta Taină a Botezului scăpăm de ea.  Însă, crescând cu vârsta, punem în desagă alte păcate, ale noastre, voite sau nevoite, ştiute sau neştiute, iertate sau neiertate. “Îndoiala, păcatul, patima, falsitatea, orgoliul, minciuna, perfidia, toate ne rup (ne dezbracă) de curatul veşmânt al purităţii şi ne aruncă (ne poartă) în (pe) tenebroasele cărări ale depărtării şi însingurării de Dumnezeu” (“Dumnezeu era aşa de aproape de mine!” – Arhim. Mihail Daniliuc – Ziarul Lumina – 08, 06, 2012, pag. 6)  Când ne lăsăm purtaţi de omul păcătos pe unde vrea el, osteneala trupească şi sufletească nu întârzie să apară, iar noi devenim tot mai neputincioşi în lupta obositoare cu păcatul.

                   Dumnezeu ne cere “să fim precum copiii, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor”. Copiii se iartă repede unul pe altul, iar memoria lor nu “lucrează” răzbunarea, căci uită repede răul ce li s-a făcut. Mai degrabă părinţii se grăbesc să “rezolve” conflictul dintre copiii lor. Şi îl rezolvă cum cred ei că e bine, folosind arma mâniei pentru a trăi “bucuria revanşei”. Ce iartă şi uită copiii pedepsec părinţii. Ei cer copiilor să le fie ascultate sfaturile, dar refuză să înveţe iertarea şi împăcarea celor mici.

                   Fiecare dintre noi poate scăpa de povara păcatului în deplina lui libertate, în durerea bucuroasă a voinţei sale şi în lumina cuvintelor: “Fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15,5).  Să rugăm pe Bunul Dumnezeu  să ne ajute să punem desaga păcatelor în faţă, pentru a le vedea şi a ne ruşina de ele, iar pe cea a faptelor bune, puţine câte sunt ele, în spate, pentru a nu ne trufi. Aşa vom reuşi să schimbăm rolurile: stăpân să fie purtătorul, iar cel purtat, slugă. O dată ajunşi aici, sporesc şansele de a scăpa de mofturoasa slugă, lăsând-o în mărăcinii rătăcirii vremelnice, iar mulţumirea şi recunoştinţa aduse Bunului Dumnezeu să ne însoţească de acum înainte, precum pe “leprosul cel de alt neam” (Lc. 17,18).

                   Ajută-ne, Doamne, să-Ţi urmăm Ţie pe calea îngustă a nevoinţelor binecuvântate, uşuraţi de povara păcătosului din noi. Odihneşte-ne la umbra şi în răcoarea milei Tale!

Iosif  Badiu