Portretul jefuitoarei de Hristos. Urâtul care ne desparte

Cine nu ştie cât de fragil este sufletul, deschis cu totul, ca să-L primească pe Hristos?

S-a întâmplat să-L pierd, chiar când eram în biserică, în primul minut după ce am primit sfânta împărtăşanie, fiind jefuită de bucuria ei, printr-o certare ascuţită. Dar mai bine să nu-mi amintesc cuvintele brunetei cu ochi albaştri care, din „considerente de curăţenie”, s-a repezit să-mi sfâşie inima şi să mi-L smulgă de acolo pe Domnul, deîndată ce L-am primit. Ce-ar fi fost dacă s-ar fi aplecat chiar ea, să ridice de pe jos scama neagră, scăpată din fitilul meu de lumânare, stinsă cu mâna? Mă chinuiam cu copilul, cu frica să nu-l picur, dar n-a sărit să mă ajute în vreun fel. Prefera să mă vâneze.

-Nu aşa se procedează! a ţipat ea. Puturoaso! Noi frecăm mozaicul şi tu arunci pe jos?! Să nu te mai prind în biserica noastră!

Ernest Bernea spunea: „De se chinuiesc oamenii unii pe alții? N-au loc sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? sunt atât de grele păcatele ce ne apasă, încât ar trebui să lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne desparte unii de alții.”

Iubirea de sine, părerea de sine, considerate de obicei păcate, sunt sentimente maxime, atunci când tocmai ne-am împărtăşit cu Hristos. Este iubirea maximă de El, Mirele, cu care am devenit un singur trup şi mai puţin iubirea păcătoasă de sine. Conştiinţa acestei iubiri maxime de sine mi-a smuls atunci o promisiune păcătoasă:

-Pe cea care m-a jefuit astăzi de Hristos n-o mai iert până în clipa morţii mele. Îi dau şi durerile de genunchi şi crizele mele de tristeţe, fiindcă toate acestea le suport doar avându-L pe Domnul. Dacă mi L-ai luat, femeie, ia-mi şi suferinţele, erau una cu El.

Doar că fără El, curând voi cădea iarăşi pe genunchi şi repede voi agonisi o nouă, nevindecabilă durere. Cât va dura, până ce Domnul, văzându-mi lepădarea nemernică de El, va tăia firul comunicării? Cine mă va apăra atunci de urâtul acestei lumi, când nu mai am rugăciunea, în care să mă învălui?!

A doua zi, durerea ştiută era la locul ei şi descoperirea mă bucura, ca un semn de dragoste. Poate jefuitoarea de har n-a reuşit să mi-L ia nici pe Hristos, îndrăznesc să sper.

Un text al Părintelui Andrei Coroian mă asigură că Dumnezeu ne iubeşte, este proniator, ne poartă de grijă, chiar şi atunci când noi ne lepădăm de El şi ne răzvrătim. Adică nu taie niciodată firul. Aceste cuvinte părinteşti îmi dezvăluie un adevăr pe care nu-l ştiam şi simt cum, peste mânia lăsată în urmă, cineva mă întoarce uşurel spre Hristos, din rătăcirea mea. Toată recunoştinţa, Părinte drag!

Vreau să mărturisesc, să ştie toată lumea câte parale fac, că am încercat ieri acea răzvrătire. I-am spus soţului meu că am terminat-o cu biserica. N-am mai putut să-mi fac nici acasă regula de rugăciune, mi-am călcat postul, am speriat copilul cu deznădejdea şi plânsul meu, până ce fetiţa a început să se roage de mine să nu mor de tot.

Această imprecaţie m-a trezit: muream, dacă nu mă puteam opri. Îmi întorceam viaţa pe dos, făceam tensiune douăzeci, doar fiindcă am fost dată afară dintr-o biserică, unde poate, nici nu meritasem să intru. Jefuitoarea de har m-a făcut să uit de Hristos şi, ca ultima apostată, L-am lăsat să tremure plângând, la uşa îngheţată a inimii mele.

Azi iau urcuşul de la capăt, sunt tot la poalele Muntelui Minunat, dar nici gând să întrezăresc luminile cabanei, în care mă aşteaptă Mirele…

Am şi început lista de păcate a următoarei spovedanii.