Povara oraşului meu!

Catalin Dumitrean

În fiecare noapte e „pîine şi circ”. Piaţa Mare, aflată în vecinătatea curţii mele duduie sub asupiciile freneziei de vară. Spectacole cu decibeli puternici, valuri de oameni care consumă viaţă, delir şi patimă. Mă simt stingher, mă simt umilit, ca şi când oraşul însăşi m-ar provoca la o lecţie de răbdare şi de neputinţă.

Creştinismul secolului XXI se amestecă cu goana după relaxare. Abanadonându-şi pretenţiile de sfinţenie lumea a decoperit noul idol: timpul liber. Iar la altarul jertfei sale, Primăria, mulţimea şi în general condiţia umană jertfeşte suflet, bani şi nebunie.
Mi-e greu să pricep ce se întâmplă, mi-e greu să mai fac prognoze optimiste, mi-e greu să judec, mi-e imposibil să înţeleg unde ne vom opri. care va fi faţa de mîine a omenirii şi mai ales a noastră, a oamenilor planetei pământ, care ne cumpărăm cu lacrimi, cu sacrificii materiale enorme şi cu lipsă de demnitate creştină povara „timpului liber”.

Închid fereastra şi deschid o carte de rugăciune. Palmele îmi tremură, inima-mi bate cu putere, iar eu însumi par schimbat. Dincolo de zidul casei mele se aprinde focul cranavalului. Oraşul e în beţie, în uitare de cer şi în minciună. E pârjol, e neputinţă şi deochi sufletesc. Şi cerul îşi priveşte neputinţa!