LOADING

Type to search

Poveste de dragoste

Ortodoxie si traire

Poveste de dragoste

Share

 

L-am cunoscut pe soţul meu când l-am văzut cântând şi m-am îndrăgostit de marea lui puritate. Mi-am amintit de timpul acela şi am dat laudă lui Dumnezeu, văzând o poveste de dragoste ce se înfiripa în biserică. Ea este doar pe trei sferturi adevărată, căci în porţiunile de taină a trebuit să improvizez.

Într-o zi, monahul care primea rugăciuni de cerere, lângă racla cu moaştele Sfintei Cuvioase, citi pe foaia întinsă:

„ V-am auzit cântând Psalmii, în strană. Puteţi să-mi împrumutaţi o partitură, în fiecare zi, pentru copiat? Doresc să-i învăţ.” Apoi, ezitând, adăugase mai jos: „ Vreau să cânt împreună cu tine Psalmii”.

Monahul aşeză foaia deoparte de celelalte şi privi către fata care punea un trandafir alb în vaza Sfintei. Prezenţa moaştelor îl susţinu să nu se tulbure.

„ Dacă eram în lume, poate ai fi fost preoteasa mea”, gândi el atunci, sau poate mai târziu, când, revenind în strană, o văzu rugându-se. Şalul enorm îi învelea capul şi umerii până la mijloc, conturând o formă care nu voia să emită nici un apel senzual. Îngenunchease pe un dosar sub care îşi trăsese fusta şi plutea, ca pe o corabie, în avântul rugăciunii. Era ştearsă şi smerită, totuşi frumoasă. În mod vizibil, o avea ca model pe Maica Domnului.

Venea mereu la Liturghia de dimineaţă, în mânăstire. El nu-i răspunsese în nici un fel. Se va lămuri singură. Într-o zi, ea s-a ridicat brusc şi a trecut dincolo de cordonul interzis, lângă corul monahilor. S-a închinat adânc, s-a rugat un timp lângă ei, apoi şi-a aşezat dosarul lângă partituri. Omul de ordine, protectorul cerşetorilor care deranjează enorm pe toată lumea, fiindcă nu li se spune nimic, s-a trezit s-o alunge atunci pe ea. Unul dintre monahi i-a spus liniştit: „Las-o!”. Un cavalerism atavic îi insuflă celui iubit gesturi de acceptare. Nu putea să respingă şi el o făptură astfel ofensată. Luă Psalmul 50, îl aşeză în dosar şi i-l întinse. Nemernica ordonanţă intră însă în altar şi îl pârî preotului. Dar fata dispăruse.

În zilele următoare, tinerii monahi, sosind în strană la mici intervale, căci rugăciunile de noapte îi ţineau pe unii mai multă vreme treji, se întrebau în şoaptă, aruncând o scurtă privire asupra lumii din enorma catedrală: „A venit?”

Da, ea vine, micşorându-se, slăbind de la o zi la alta, consumându-se teribil în adoraţia ei pentru Iisus şi pentru pasiunea vieţii ei, care s-a întâmplat să fie un monah cu voce de înger. Mai pură decât toate iubirile de pe pământ, chiar această iubire o putea osândi, dacă Voia Domnului era să păstreze pentru Curţile Lui acest bărbat, avansat deja în renunţări lumeşti.

Nici măcar nu se privesc în timpul slujbei. Doar ea înalţă puţin capul către icoana Răstignirii, când vocea lui se ridică deasupra celorlalte, într-un fragment solistic pentru tenor. Uneori, cuprinsă de un curaj nebunesc, ea trece dincolo de cordon şi îngenunchează la marginea stranei. Astfel, îşi simt rugăciunea şi, în modul cel mai pur cu putinţă, se ating.

Cât despre el, atunci când cântă, se adresează numai lui Dumnezeu, nu încearcă să vadă ce efect produce asupra fetei talentul său de psalt. Este calm, echilibrat, cald, cu adevărat predestinat preoţiei.

Într-o zi, în biserică intră un băiat şmecher şi arogant, dintre cei care vin să se închine aşa, într-o doară, pentru succes în afaceri. După ce făcu o cruce aproximativă la icoana cu sfântul zilei, se trezi lângă ea, cea nemişcată ca o statuie şi rămase vizibil surprins de frumuseţea acelei fiinţe. În clipa de concentrare ascetică, fata era însăşi Rugăciunea, strălucind în Lumina neapropiată. Şmecherul făcu o strâmbătură interogativă spre cei din jur, ceva de genul, „ ce-i cu ea”, intrigat că exista în lumea asta o frumoasă, care să nu-şi mişte şoldurile la ivirea lui. Apoi, prosperul june zăngăni 50 de bani în cutia milei şi ieşi.

Băieţii din cor au văzut mitocănia ocheadei, dar nici unul nu s-a tulburat, nici chiar el. Ce minunată este o iubire în care satana nu poate să strecoare ispita îndoielii sau a geloziei. Câte zile de iad ale unui cuplu ar dispărea, dacă am fi ca ei, ca partenerii acestei iubiri imposibile: un monah şi o fată, îndrăgostiţi nebuneşte de Iisus.

Nici o clipă nu adie dinspre ei deznădejdea sau nerăbdarea. Speranţa şi rugăciunea lor sunt atât de intense, încât ating beatitudinea.

Zilnic, ea îşi ia mapa şi perniţa de îngenunchiere şi trece dincolo de graniţa permisă, lângă corul de monahi. Ai crede că nu suportă lumea, foşnetele, şoaptele, vânzoleala şi s-a retras acolo, să se poată ruga. Se închină şi cere iertare Domnului că „se foloseşte” de rugăciune, ca să vină mai aproape de el. Dar poate fi socotită asta viclenie?!

Ea se simte vizibil vinovată, căci silueta perfectă, arcuită ca într-un exerciţiu de dans, exprimă iubirea mai mult decât orice imagine senzuală. Este o concentrare supraumană de-a atinge viaţa celuilalt, nu trupul, cu desăvârşire inaccesibil. În acest loc, ei trăiesc pur şi simplu iubirea, care se confundă cu vocea psaltică, ce înalţă laude lui Iisus.

Toţi monahii din cor sunt băieţi tineri. Îl invidiază oare vreunul? Ar fi în stare să cadă în ispita trădării?! Cum, când oricare dintre fraţi şi-ar pune viaţa ca să salveze această dragoste, să o facă să continue. Pentru simplul motiv că ea trebuie să existe, să înmiresmeze lumea aceasta şi să o schimbe.

„Vreau să ne citiţi scrisorile”, îi spuse monahul, după un timp, părintelui duhovnic, dar acesta refuză: „ Nu găsesc nimic rău în această corespondenţă”. „Iubire, părinte”, preciză monahul. „ Nu este nimic păcătos în această iubire”. „Aş vrea să mi-o interzică cineva. Mă simt prea fericit”. „Nu vei găsi cine s-o facă. Ai părăsit păcatul grosier, ai învins iritabilitatea, eşti un suflet liber”. „ Vreau să cunosc Voia Domnului”, rosti cu voce mică protopsaltul. „Când vei fi gata s-o împlineşti, întreabă-l pe Apostolul Iubirii. Din altar, vei fi desemnat într-o zi să-i citeşti o anume Epistolă. Fii atent la ultima frază pe care o cânţi şi la felul cum răsună ea în inima ta. Acela va fi răspunsul pe care îl cauţi”.

Mai fericit decât se poate, protopsaltul îi scrise iubitei cuvântul de folos al duhovnicului şi aşteptară în pace.

Ziua sosi. Monahul primi cartea cu Epistolele Sfântului apostol Pavel, veni în faţa altarului şi deschise la semn. Vocea lui avea o limpezime şi o dulcoare nepământeană. Cei sosiţi în clipa aceea în catedrală, căzură în genunchi unde se aflau. Simţeau că nimeriseră la o liturghie cerească, primind pe nemeritate starea şi bucuria rugăciunii celor sporiţi.

Fata începu să plângă înainte de-a auzi fraza: „Ferice de acela pe care Domnul l-a ales şi l-a adus la Curţile Lui!” Aşadar tu, care ai fost îmbrăcat în rasă şi primit la Curţile Domnului, ce mai vrei? O soţie?!

Ea îşi lipi fruntea de marmura albă şi, până la sfârşitul Sfintei Liturghii, fu una cu pământul. Înţelesese. În vreme ce se cânta „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie!” el se topi în cor, devenind una cu fraţii şi vocile lor. Nici măcar nu ştiu când fata părăsi catedrala, pentru a nu se mai arăta acolo nicicând.

Ferice de cei ce aud glasul Îngerului. Ferice de cei care sunt în stare să-l şi asculte.

Soţul meu este violonist. A fost invitat o singură dată să cânte la cenaclul unde eu urma să citesc. Destinele noastre au avut un singur punct de tangenţă, puteam să-l ratez. Încă îi sunt datoare cu rugăciune Domnului, pentru această şansă.

Elena Frandeş

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *