Povestea adevărată a mamei lui Stalin

5 martie 1953: părăsirea acestei lumi de către Iosif Djukaşvili. Sau, mai simplu şi apăsat, Stalin. După 60 de ani de la acel eveniment, puţine ar mai putea fi adăugate la cele pe care propaganda – de o parte şi de alta a Cortinei de Fier -, analizele istoricilor şi politologilor, memoriile celor apropiaţi sau ale supravieţuitorilor Gulagului, anecdotele, peliculele – de la documentare la cele artistice – le-au sugerat, oferit, impus. Cu toate acestea, rareori a răzbătut, prin ţesătura acestor edificii, o siluetă aflată aproape la egală distanţă şi de încăperile Kremlinului, şi de lagărele din Siberia, şi de discursurile generalissimului, şi de pilda lui Alexei Stahanov, fără a reuşi – nici nu şi-a dorit-o vreodată – să aparţină vreuneia dintre aceste sfere. De fapt, tot ceea ce a rămas în urma sa este un nume: Keke deida (mătuşa Keke)…

Multora nu le spune nimic. Altora, puţini, le sugerează prea multe. O bătrână în port georgian (deşi ar putea fi, la fel de bine, aromân), în câteva secvenţe pe Youtube. Istoria sa – cât se poate de simplă. Născută la 5 februarie 1858, într-o familie de ţărani de pe domeniul familiei Amilahvari, primeşte la botez numele Sfintei Muceniţe (Ecaterina), regină georgiană martirizată de perşi. La 5 ani rămâne orfană de tată. Nici până atunci starea familiei nu era înfloritoare, însă cu mutarea la cele veşnice a meşterului olar Glah sărăcia se adânceşte. În ciuda situaţiei financiare precare, dorinţa văduvei Gheladze rămâne cea dinainte – fiica sa trebuie să urmeze cursurile şcolii. O ambiţie cu adevărat stranie pentru cei din jur, care, ca răspuns la întrebările privind excentricitatea acestui demers, primesc, în mod prompt, acelaşi răspuns: Oricum, nu am ce să-i dau, aşa încât măcar ştiinţa de carte să îi rămână, ca atunci când îi va fi greu, citind din Biblie, să îşi afle liniştea. Oricum, drumurile lor sunt puţine în sat: la piaţă, unde-şi vând legumele din grădină; la biserică, unde Liturghia e tinda începutului de săptămână; la şcoală. Şi, desigur, la cei mai apăsaţi de necaz decât noi, căci cum poţi să ai dacă nu dăruieşti? În pragul casei unui bătrân, pentru a deretica şi a aduce un pahar cu apă, asistând o naştere, pregătind cele necesare înmormântării, întrebând de sănătate sau doar cosând lângă patul unui bolnav… Peste tot, unde pare a fi nevoie de ele. Prezente. Femeile Gheladze. Mătuşa şi copila.

Mai 1872. La unul dintre vecini se stabileşte în gazdă un muncitor, Besarion Djukaşvili. Despre trecutul său nu se ştie mai nimic. Se presupune că ar fi fugar. Aşa cum se crede că ar fi osetin. Singurele certitudini sunt legate de comportamentul său brutal. Îndrăgostit de Ketevan, nu ezită să o ceară de soţie. Oricum nu aveţi pe nimeni. Voi munci şi o voi face fericită – îi spune viitoarei soacre. Urmează primul refuz. E prea tânără şi reprezintă singurul sprijin pentru bătrâna sa mamă. Şi oricum, aşa cum spune un proverb georgian, cine se grăbeşte are toate şansele să întârzie… Peste câţiva ani, poate… De fapt, pentru Melania Gheladze e evident că singura formă de a-şi proteja fiica de tulburarea lumii e intrarea în monahism. Însă doar Ketevan ar putea lua această decizie. Reacţia lui Besarion – un şir de ameninţări. Insistenţele vecinilor. Şi cuvântul fiicei ei: Poate, într-adevăr, are nevoie de mine! Curând se căsătoresc şi, după obicei, se îndreaptă spre locul de baştină al soţului, în satul Dido Lilo.

Încep primele încercări pentru Ketevan. Rudele soţului o consideră o străină. Besarion, angajat pentru perioade scurte ca cizmar, alungat pentru incidentele provocate la locul de muncă, devine stâlp cârciumii. În toamna lui 1874 lucrurile par să se amelioreze. Ketevan e însărcinată. Se mută la Gori, sub îngrijirea mamei sale. Besarion îşi invită prietenii la ultimul chef. Şi declară solemn că e ultima dată când se mai apropie de alcool. În februarie se naşte Mihail. După două luni, în urma unei pneumonii, moare. În Ajunul Crăciunului 1876 se naşte un nou fiu, Gheorghi. Nou val de entuziasm. Noi promisiuni din partea tatălui. Gheorghi moare, în urma rujeolei, la numai 8 luni. Reproşurile şi insultele sunt dublate de bătăi. Singurele perioade liniştite – drumurile la Tbilisi ale lui Besarion în căutarea unui loc de muncă. Unicul sprijin – rugăciunea. Şi amabilitatea lui Nikolai Prjevalski, ofiţer şi explorator rus, silit să se oprească la Gori din cauza unei afecţiuni severe. Având nevoie de îngrijire, Iacov Egnataşvili, nobil georgian pentru care Ketevan lucra ca menajeră, i-o recomandă. E începutul unei prietenii strânse. Pe de o parte, ajutorul financiar primit îi permite tinerei să acopere nevoile gospodăriei. Pe de altă parte, povestirile despre expediţiile în Extremul Orient îi oferă o nouă perspectivă asupra vieţii. Pentru Ketevan devine evident că purtarea greutăţilor e jertfa necesară pentru a avea pruncul dorit. De aceea, grija faţă de pacient, rugăciunea ardentă devin faţete ale aceleiaşi monede. Şi, spre bucuria sa, la 6 decembrie 1878 se naşte Iosif. Rugăciunea se intensifică – pruncul trebuie să trăiască.

Măcar un an… Iar rugăciunea îi este ascultată. Însă moartea mamei, plecarea lui Prjevalski la Petersburg şi, mai ales, sărăcia (ploaia cădea prin acoperiş, ne duceam traiul de pe o zi pe alta, bucuroşi că a trecut ziua de azi, îngrijoraţi că va veni ziua de mâine, cu teama de a nu avea ce să pun pe masă), revenirea lui Besarion, însoţită de scandaluri şi bătăi, o silesc să îşi ia viaţa în propriile mâini. Într-una dintre serile anului 1883, îndrăzneşte, spre a-l proteja pe Iosif, să îşi alunge soţul. Pentru a-şi câştiga existenţa, se angajează menajeră, bonă, croitoreasă, bucătăreasă în casele funcţionarilor din Gori. În egală măsură, alături de soţia preotului Cearviani, se ocupă de cazurile sociale. De fapt, sfaturile părintelui Cerviani, dialogul epistolar cu Prjevalski îi sunt principalul sprijin moral. La sfatul lor, se ocupă serios de studiile lui Iosif. Face economii, se împrumută pentru achitarea taxelor de şcolarizare. Reuşeşte să deschidă un mic atelier de croitorie. În 1894 bucuria sa e deplină – Iosif e admis, printre primii, la Seminarul teologic ortodox din Tbilisi. În convorbirile cu cei apropiaţi, îşi afirmă credinţa că fiul ei va fi mai mult decât un preot de ţară. Curând, însă, mulţumirea se stinge. Întâi prin încercarea lui Besarion de a-l angaja într-o fabrică. Reacţia ei e atât de fermă încât Exarhul Bisericii Georgiene îi acordă sprijin. O dată revenit la Seminar, sancţiunile se înteţesc. Pentru absenţe, lectura cărţilor interzise, propagandă marxistă. Insistenţele mamei pe lângă directorul Seminarului determină amânarea exmatriculării, care se produce, totuşi, în 1899. O dată cu începutul activităţii revoluţionare.

Ştirile despre Iosif devin tot mai sumbre: implicarea în spargerea unei bănci din Tbilisi, arestări, agitaţie politică. Pentru Ketevan contează scrisorile, în care el o asigură că totul e bine. În 1921, Iosif şi Grigori Ordjonikidze impun anexarea Georgiei la Rusia, după o extrem de scurtă perioadă de independenţă. Revoltele din august 1924 sunt suprimate în mod brutal.

Aparatul de stat sovietic schimbă şi viaţa bătrânei Ketevan. E adusă în reşedinţa fostului guvernator, unde ocupă camera servitorilor, din teama că aş putea să mă rătăcesc pe coridoare. E vizitată regulat de Lavrenti Beria, care se asigură că nu-i lipseşte nimic. Legătura cu fiul ei se realizează, în continuare, doar prin intermediul scrisorilor. Se revăd abia în 1935, în urma agravării sănătăţii mătuşii Keke. Din acea întâlnire, posteritatea păstrează un fragment scurt:
– Soso, cum îţi câştigi tu pâinea?
– Îţi aminteşti de ţar, mamă? Eu sunt acum în locul lui.
– Mare lucru! Mai bine terminai Seminarul şi deveneai preot. Când te gândeşti că eu te visam episcop…

Continuă, ca odinioară la Gori, să coacă pâinea şi să se ocupe de croitorie. La 4 iunie 1937 se mută la cele veşnice. Simplu. Aşa cum a trăit. Din partea fiului ei e trimisă o coroană de flori. Restul e tăcere…

Vincenţiu DASCĂLU