LOADING

Type to search

„Predica” de pe Sfânta Cruce

Ortodoxie si traire

„Predica” de pe Sfânta Cruce

Share

Câtă vreme a locuit, trupeşte, printre oameni, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a predicat, cu timp şi fără timp. El chiar a făcut o cunună din cuvintele Sale rostite pe Crucea izbăvirii noastre, şi a aşezat-o pe „iconostasul” bisericii, pentru ca toţi privitorii (cu mintea şi cu inima) să-şi aducă aminte de Jertfa Sa.

De multe ori, învăţăturile Sale i-au supărat pe cărturarii şi fariseii vremii, dar ele au fost bine primite de mulţimea ce flămânzea în pustie ori prin cetăţi, ascultându-L ca nişte captivi ai propriei lor dorinţe de a se „hrăni” cu pâinea cuvintelor Sale şi de a-şi astâmpăra setea din izvorul curat al lor.

Cuvintele rostite de Domnul pe Altarul Său de Jertfă, acceptată de bunăvoie, într-o atmosferă de totală dispreţuire din partea celor curioşi şi însetaţi de suferinţa Aceluia, atmosferă „ozonată” de batjocura ostaşilor şi „luminată” de fulgerele mâniei dumnezeieşti, ar putea fi (ele, cuvintele) o sinteză a tot ceea ce Domnul Iisus a învăţat până atunci, sau o predică a predicilor Sale.

Predica, „rostită pe Jertfelnicul suferinţelor Sale supraomeneşti, sunt un minunat testament, care foloseşte mult muritorilor care se zbat în necazuri şi suferinţe grele” (din cartea „Crucea spirituală în viaţa Domnului nostru Iisus Hristos” de Protos. Nicodim Măndiţă, pg.149).De fapt, fiecare cuvânt al Învăţătorului lumii este un strigăt de chemare la pocăinţă, ce „poate să ne înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Iisus Hristos”.Uimirea cărturarilor creştea odată cu mânia lor, după fiecare predică a Marelui Învăţător. În această tensiune alimentată de neputinţa celor cu multă „ştiinţă de carte”, ceasul Jertfei se apropia. Astfel, batjocura, scuipările şi pălmuirile peste Sfânta-I Faţă I-au fost răsplata Iubirii şi Milei Sale, arărate celor aflaţi în suferinţe. Urechile Sale au auzit şi strigătul clocotitor de ură al mulţimii înfuriate peste măsură, manipulată „cu folos” de către fruntaşii Legii, şi îndemnată să strige : „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”

Chinuitorii Domnului nici n-apucaseră bine să-şi revină din demonica lor „osteneală” şi buimăceală, „câştigate” prin „distilarea” urii lor, căci Cel „blând şi smerit cu inima” a socotit potrivit acel moment pentru a întări porunca iubirii vrăjmaşilor şi a iertării făcătorilor de rele, prin propriul Său exemplu, strigând către Tatăl: (1)„Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc.23,34). Da, cei ce I-au cerut răstignirea, nu ştiau ce fac, de aceea L-a şi cuprins mila pentru ei. Iertarea invocată de Domnul Iisus pentru pacătoşii care „cereau să vină peste ei şi peste copiii lor sângele Celui răstignit” (cf.Mt.27,25), este ca o rugăciune care aduce în inimile noastre, (dacă ele sunt deschise), iertarea celor ce ne greşesc nouă. Ura lor împotriva Domnului este răsplătită cu Iubirea Lui dumnezeiască pentru ei. Durerile răstignirii, răbdate în tăcere, sunt vestitoare de biruinţă definitivă asupra celui ce a „furat” protopărinţilor noştri harul sfinţeniei şi al vieţii veşnice, şi i-a „ajutat” să se mute dincolo de poarta raiului, în afara lui.

În locul celor scoşi din raiul Edenului, Biruitorul răbdător, cunoscând pocăinţa celui care suferea de-a drepta Sa, l-a chemat pe acesta în raiul care aştepta de multă vreme un păcătos doritor de pocăinţă Cuvintele tâlharului au fost „provocate” de răbdarea şi bunătatea, de blândeţea şi iertarea celor biruiţi de răutate şi de ură, de către Cel ce era Iubire. Pentru recunoaşterea stării sale de păcătoşenie – „…noi primim cele cuvenite după faptele noastre” (Lc.23,41) – Domnul Iisus „l-a mutat pe tâlharul pocăit, din întunericul necunoştinţei de Dumnezeu, în adevărata lumină a credinţei în Fiul lui Dumnezeu” (idem pg.150), zicându-i: (2)„Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc.23,43). Aici, Domnul Îşi arată propria-I putere de a-i ierta pe toţi cei care Îl (re)cunosc ca Stăpânul şi Împăratul lumii întregi şi ca Biruitor al morţii prin Însăşi moartea Sa.

Sfântul Evanghelist Ioan consemnează prezenţa, lângă Cruce, a Macii Domnului, alături de alte două femei, precum şi a ucenicului Său iubit, Ioan (cf.In.19,25). Acum se împlineşte proorocia dreptului Simeon, cu privire la suferinţa care a cuprins sufletul Maicii Pruncului, pe Care el Îl luase în braţele sale, zicând: „Şi prin însuşi sufletul tău va trece sabie” (Lc.2,35). Întâlnirea privirii Fiului cu cea a Maicii Sale, acolo lângă Cruce, poate, a adus şi o mângâiere Celui ce suferea greu, dar, cu siguranţă, a sporit suferinţa mamei Sale, care, de multe ori, şi-a strâns Fiul la pieptul ei, sărutându-I Faţa dumnezeiască. Unirea celor două dureri, a Fiului şi a Maicii, a dat putere unei sinergii divino-umane, ascunsă într-o Jertfă izvăbitoare din robia morţii. Poate, în aceste momente, Fiul i-a şoptit mameiSale, din dorinţa de a-i împuţina suferinţa, că nu peste multă vreme o va chema la El, în împărăţia cerurilor, şi o va aşeza de-a dreapta Sa.

Pe Fecioara şi Maica ascultătoare, care, la rându-i, şi ea a fost ascultată de Fiul ei, se cuvenea s-o lase în grija cuiva, aici pe pământ. Şi a lăsat-o ucenicului iubit, celui care şi-a sprijinit capul pe umărul Său, la Cina cea de Taină, singurul dintre ucenici care a avut curajul şi puterea de a-L urma pe Domnul şi Dumnezeul lui pe Golgota mântuirii universale.

Iubirea Domnului pentru Ioan n-a fost mai prejos de iubirea arătată de El lumii întregi, căci Şi-a lăsat Maica tuturor celor care vor să-i facă loc în inima lor. Trist este că sunt pe lumea aceasta (nu puţini şi nu departe de noi) „orfani de bunăvoie”.

Cuvintele Domnului Iisus, prin care arată lumii iubirea-I dumnezeiască, au ceva tainic în miezul lor. Cam aşa trebuie interpretate şi cele grăite Maicii Sale, arătând spre ucenicul iubit: (3a)„Femeie, iată fiul tău!” (In.19,26). Ele pecetluiesc resposabilitatea Maicii Domnului pentru ucenicul drag şi pentru toţi ceilalalţi fraţi ai lui întru Iisus Hristos, până la şfârşitul veacurilor. Lăsându-Şi ucenicul în grija ei, Domnul Iisus a înfiat întreaga lume Maicii Sale. Este drept, nu toţi acceptă această înfiere. Darul libertăţii noastre ne permite să trăim asemenea … unor orfani încăpăţânaţi.

De câtă cinste s-a învrednicit Apostolul iubirii, ascunsă în înţelesul tainic şi adânc al acestor puţine cuvinte! Dar această cinste a fost dublată de aceea de a avea şi el grijă de Maica Învăţătorului său, căci ochii săi, poate, au văzut mişcarea buzelor Sale, iar urechile sale L-au auzit pe Domnul, grăindu-i (lui, mie şi ţie, frate întru Hristos): (3b)„Iată mama ta!” (In.19,27). Ascultarea lăudabilă a ucenicului: „Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (In.19,27), o mai găsim la „pescarii de nevoie”, atunci când Ioan şi fratele lui, Iacob, sunt chemaţi de Domnul să-L urmeze, pentru a-i face „pescari de oameni”.

Sunt creştini, care, din multa lor preţuire şi iubire pentru Domnul Iisus, nu acceptă să fie numiţi fiii Maicii Sale. Dacă ar avea smerenie câtă iubire clamează pentru Fiul, n-ar fi orfani de Maica Luminii. Dar lor le este suficientă mama după trup, iar dacă pe aceea au pierdut-o, de alta nu mai au nevoie. „Mai bine orfani, decât cu o mamă străină, şi aceea tot…moartă!”, aşa gândesc şi vestesc şi altora aceşti fraţi întru Hristos. Bine ar fi să fim cu adevărat fraţi, şi de Tată şi de Maică, aici şi în ceruri.

Pe măsură ce timpul trecea, suferinţa Domnului sporea. El, Care a alinat atâtea suferinţe omeneşti şi a vindecat mulţime de boli, oare nu putea scăpa de durerile răstignirii? Dacă vroia, putea să nu ajungă aici, dar „nu L-a rugat pe Tatăl Său să-I trimită în ajutor legiunile de îngeri” (cf.Mt.26,53).

Pe Cruce era răstignit Omul durerii, suspendat între Cer şi Infern. El a mângâiat mulţi suferinzi, dar n-a primit mângâiere. A îndreptat trupul gârbovit al femeii care era în suferinţă de optsprezece ani, dar trupul Lui se chiunia încovoiat sub greutatea păcatelor noastre. A dat pâine şi peşti mulţimii flămânde, dar Lui I-au dat oţet, în deplină ură şi dispreţuire. Ca Fiu al Omului suferea în tăcere şi aştepta moartea, iar în această aşteptare izbăvitoare, Fiul lui Dumnezeu a strigat cu glas mare, zicând: (4) „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.27,46). N-a aşteptat răspuns la această întrebare, care, nici pe departe, nu era mustrătoare. Ştim aceasta din cuprinsul rugăciunii rostite în grădina Ghetsimani, când zice: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar (al suferinţei), ca să nu-l beau, facă-se voia Ta” (Mt.26,42). Răutatea celor care Îl încojurau Îl chinuia mult mai tare, pe o altă cruce, nevăzută de nimeni Pe această cruce lăuntrică a biruit Mesia pe vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Durerile răstignirii pe cruce erau însoţite de o senzaţie de sete. Domnul, ştiind că sfârşitul Său este aproape, a zis: (5)„Mi-e sete” (In.19,28). Dar cei care s-au „ocupat” de Domnul, în loc de apă I-au dat oţet. Setea omenească ce Îl sporea chinul era însoţită de setea dumnezeiască pe care Şi-o dorea pentru mântuirea lumii întregi. Prima sete nu I-a fost astâmpărată – oţetul şi fierea nu puteau ţine locul apei -, în schimb, cea de a doua sete a fost potolită, e drept, numai parţial, prin coborârea Lui la iad, de unde i-a scos pe toţi drepţii Vechiului Testament. Zic „ numai parţial”, pentru că şi azi Îi este sete, când vede atâţia păcătoşi nepocăiţi care, zilnic, Îi dăm să bea din „oţetul” răutăţii noastre.Trupul Omului dumnezeiesc a rămas pe Cruce puţină vreme, iar Mormântul nu L-a putut „ţine” mai mult de trei zile, timp în care Duhul lui Dumnezeu a umplut cerurile şi adâncurile, a plecat la Părintele Său, dar şi la stăpânul întunericului, să fărâme porţile închisorii şi să „fure” de acolo pe toţi drepţii, care de-acum erau ai Celui Care a pătimit pentru ei pe Cruce.

Primul, al patrulea şi al şaptelea „cuvânt” al predicii Sale, îşi au tunetul pe pământ şi ecoul în ceruri, căci pentru cer au fost grăite. Ele sunt săgeata cuvântătoare, aruncată de pe pământ spre cer, din arcul iubirii Sale pentru făptura umană, sunt comunicarea „pe verticală” între Dumnezeul-Om şi Dumnezeul Cel în Treime slăvit şi lăudat. Celelalte patru „cuvinte” sunt glasul comunicării „pe orizontală”, între Omul dumnezeiesc şi omul adamic, glas al cărui ecou, totuşi, nu poate fi ţinut în „pustiul neauzirii”, ci el ajunge acolo unde trebuie, în locaşurile inimilor deschise spre toate cuvintele pline de înţelepciune, grăite de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

M-aş opri puţin asupra celui de al treielea „cuvânt” din predica de pe Cruce a Domnului Iisus: „Femeie, iată fiul tău!” Am subiliat cuvântul „femeie” pentru că în el se poticnesc mulţi cititori ai Sfintei Scripturi. Hristos Domnul a folosit pentru Maica Sa acest cuvânt de adresare şi la Nunta din Cana (In.2,4), dar el, cuvântul, nu semnifică ceea ce omul de rând crede. Domnul Iisus vrea să-l trimită pe cititorul Evangheliei Sale, cu mintea, cu inima şi cu ochii bine deschişi la Cartea Facerii cap.3, vers.15: „Duşmănie voi pune între tine (amăgitorul şarpe) şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta (prin Fiul ei Iisus Biruitorul) îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. Fiinţa, numită de Înţeleptul Dumnezeu femeie, are asupra sa aura biruinţei Dumnezeului-Om, Care S-a întrupat în pântecele ei şi Care S-a hrănit la pieptul ei. Nici o altă femeie ni i se aseamănă Maicii Domnului. Simultaneitatea stării biologice de Fecioară şi Maică este o taină greu de priceput şi, de aceea, uşor de negat.Ajută-ne, Doamne, şi pe noi să ne îmbogăţim duhovniceşte (şi) cu ultima Ta predică grăită pentru Cer şi pentru ostenitorii păcătoşi ai pământului. Înţelegerea predicii să fie spre folosul mântuirii noastre!

Iosif Badiu

Huedin

Previous Article
Next Article

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *